oricum și orice ar măsura, stă călare pe noi și se tot duce… se preface în timpul renunțărilor, în timpul amintirilor, în timpul neputințelor
îmi amintesc că va veni vremea să-mi amintesc că au trecut 40 de ani de la primul sărut care a întârziat de multe ori în altul și în altul; și nu-i noiembrie mai frumos, și nu-i an mai intens decât acel ‘88 cu acea zăpadă din seara lu’ 21. va fi o vreme când nu-mi voi mai aminti și nici nu am geniul celui care, surd fiind, auzea cât să le cânte tuturor. dacă nu mai scriu, mai exist? atunci, pentru zilele alea, să-mi lăsați semn în calendarul meu, cu cruce de dor, despre zilele ce le port cu mine. voi citi despre ce a fost. nu voi ma ști, dar îmi voi imagina și știu sigur, voi retrăi emoția. că ea nu moare, nu-i așa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu