dacă mă las dus pe drumul amintirilor mă văd privind printre ulucile gardului, la adăpost de arșiță, în umbra salcâmului de lângă poartă, și-i văd
cu tălpile goale pe pământul răcoros din bucătăria prinsă de vatră
da. acolo tăia mamaia mămăliga cu ață și ne spunea “legumiți, maică…” punându-ne o unghie de brânză sub felia fierbinte
nu-l vedeam ziua întreagă, dar atunci, la masă, era mereu prezent, motanul; se băga sub masă, tacticos, de parcă intra într-un palat
toată starea aia de bine, de liniște, de aproape, se despărțea de noi, prinsă-n aburii ce se iubeau o clipă cu o rază de soare, indiscretă, furișată pe sub streașină, prin ochiul de geam, pân’ la țestul sprijinit de perete, se ridică spre stelele adormite de atâta soare, prin coșul de fum ce-mi părea un bătrân morocănos și negru de supărare
acum privesc cerul, în nopțile de vară, și le văd chipurile zâmbitoare, ca într-un album cu poze, cum stau toți, în jur la masa mică, legumind eternitatea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu