mi-ar plăcea să știu
cum se pleacă,
cum se revine,
dar mai ales cum se rămâne
cu fruntea strânsă-n genunchi,
visând la pântecul în care iubirea
curgea fără nume,
când o pasăre luminoasă
cânta între noi
și tu-mi spuneai că zborul
se naște din ultima lacrimă
a fericirii tale
am prins depărtări înalte
și-am uitat, uneori,
căldura privirii tale
lăsată în urmă
pentru un soare,
mamă
și totuși rămân
dacă-nțeleg că plânsul, râsul,
lumea întreagă-mpărțită la doi
nu sunt decât o clipă
pe care n-aș mai risipi-o
iubito
în trupul acesta
de carne învățată să tacă
curg râuri calde
și prind viață ființe,
iar pe mal înflorește
o altă zburătoare
tu, fiică
și plec,
și mă întorc,
și mai rămân câte puțin,
mereu cu tine în mine,
femeie
