am învățat să citesc în alb și negru 
- poate d’aia visele îmi erau repezi și reci.
n-aveam psiholog să-i spun cum mă strânge albul, 
ori cum mă sufocă negrul. 
dar aveam o babă cu descântece- le ținea înnodate într-o batistă.
o priveam cum arunca cenușa pe pereți și-mi părea un personaj de film mut. chiar și-acolo, în locul în care demonii încercau să mă țină în culorile focului, totul era în alb și negru:
- baba avea părul alb, sub o năframă neagră,
pereții își ascundeau albul de altădată sub chipuri cu dinții negrii, 
creionați cu praful de cărbune. 
mi-a dat un braț de icoane și-un drum dezlegat. 
dacă nu umblam nopțile toate cu icoanele sub braț, 
trecând apele înainte, 
pe sub cimitire, 
și înapoi, 
peste turle îmbâcsite de hoiturile îngerilor renegați, 
n-aș fi trecut peste orizontul chircit. 
atunci am pășit pe tărâmul albastru
- prima culoare ce m-a lepădat de mine, 
prima liniște din noaptea în care demonii mă rătăciseră. 
atunci ți-am șoptit “ochii tăi, cum au trecut de zei?”
mi-ai zâmbit și-apoi, 
în trupul tău, gol, 
mi-ai arătat culorile despre care n-am mai aflat altele. 
ca ele, nu-s.