lângă stejar, fără-mpărțeală, 
aprinzi țigara și spui povestea toată ce ți-o ascultă doar gândul.
dacă nu ți-ar sclipi ochii și n-ai avea zâmbetul ăla de sub mustață nici tu n-ai ști că îți vorbești.
te aruncă-n ea, povestea, și te duce acolo unde prindeați fecioarele de mijloc
îndrăzneți, până la privirea-n care umblați rătăciți
și-apoi, năuci, ardeați în voi, inventând sărutul magic până amețea țigara obosită de-atâta drum; 
amețeați și voi sprijiniți de-o sticlă de vodcă împărțită tovărășește.
doar mânecile mucoase vă trădau, spuneau tot: flăcăi erați, încă de-o mijă.

acum stai și-ncolțești, lângă stejar, în amintirea din care te trezești 
și crezi, și-ți spui, că omul se poate asorta cu respirația 
ca să se umple cu lumea din jur;
cu apusul soarelui ca să prindă pleoapele în căderea languroasă.
își poate dezlipi țesuturile să le vopsească până devin floare de soreancă.
doar cu sinele nu se poate asorta, se împacă.