tablou din dor și o ploaie de vară

în mijlocul nopții de vară, sub un nuc bătrân, demult plecat de acasă, aprind o țigară din cer stelele înțepenite îmi strecoară în gând aduceri aminte despre cum te țineam de mână și împărțeam timpul între clipele prinse în buzele tale și șoaptele mele: mai vreau. ce infinit! 

o frunză cade, m-atinge pe umăr, am tresărit crezând că ești tu, mi-e dor./privirile-mi cotrobăie printre fulgerele îndepărtate ce-aprind cerul în miez de noapte/ stelele se-ascund și lasă negurii turbarea s-o dezlănțuie/ cerul e acum aproape și-i greu / se rostogolește între noi, ne desparte/ te depărtezi cu fiecare suflare de vânt/ mă desprind în fiecare strop de ploaie ce năvălește sălbatic și-mi mușcă din trup

ultimul fum a înțepenit în țigara înecată în pâcla norilor căzuți pe pământ/ nici n-am mai încercat să o resuscitez, era târziu/ am îngropat-o în palmă, cu grijă, între acorduri neregulate, pulsații fugare, migratoare/ din citadela zidită în torace, adânc, din celule demente, metastaze ale dorului de tine.

în ploile nopților de vară n-ai vreme să uiți, e ca și sărutul pe care îl mai dorești iar și iar/ năvala unor emoții, precum hergheliile în galop plutind peste prerii/ se-nfig ascuțit în carnea vie strecurându-și răcoarea înălțimilor în râurile calde din trupul tău/ apoi, când te aștepți mai puțin se-ascund, dincolo de stele/ ele apar timid, rând pe rând

în noapte eu și bătrânul nuc, discret ascultător al gândurilor nerostite.

în mijlocul nopții de vară, 
sub un nuc bătrân, 
demult plecat de acasă, 
aprind o țigară. 

din cer, 
stelele înțepenite, 
îmi strecoară în gând, 
aduceri aminte; 
despre cum te țineam de mână 
și împărțeam timpul 
între clipele prinse în buzele tale 
și șoaptele mele: mai vreau. 
ce infinit! 

o frunză cade.
m-atinge pe umăr. 
am tresărit 
crezând că ești tu. 
mi-e dor. 

cotrobăi printre fulgerele îndepărtate 
ce-aprind cerul în miez de noapte.
stelele se-ascund 
și lasă întunericului, turbarea, 
s-o dezlănțuie. 

cerul acum e aproape 
și-i greu;
se rostogolește între noi, 
ne desparte. 
te depărtezi cu fiecare suflare de vânt.
mă desprind.
fiecare strop de ploaie 
năvălește sălbatic 
și-mi mușcă din trup.

ultimul fum a înțepenit 
în țigara înecată 
în pâcla norilor 
căzuți pe pământ. 
nici n-am mai încercat să o resuscitez, 
era târziu. 
am îngropat-o în palmă, 
cu grijă, 
între acorduri neregulate
- pulsații fugare, 
migratoare, 
din citadela zidită în torace, 
adânc, 
din celule demente
- metastaze ale dorului de tine.

în ploile nopților de vară n-ai vreme să uiți.
e ca și sărutul pe care îl dorești 
iar și iar;
năvala unor emoții, 
precum hergheliile în galop 
plutind peste prerii.
ploile,
se-nfig ascuțit, 
în carnea vie 
strecurându-și răcoarea înălțimilor 
în râurile calde din trupul tău 
apoi, 
când te aștepți mai puțin,
se-ascund dincolo de stelele
ce răsar
timid, 
rând pe rând.

în noapte, 
eu și bătrânul nuc
- discret ascultător al gândurilor nerostite.