golul dintre două mâini

câți oameni ai ținut de mână?

pe drum, în cântarea nopții, sub cerul alb

fără cuvinte, poți spune despre orice,

nimeni nu te va judeca

atât de singur!

cu vârful degetului desenezi mâini stelelor

urmând linia rece a luminii

și cauți o mângâiere într-un spațiu gol

unde au mai rămas doar urmele pașilor 

adânc întipărite în praf

împreună! 

câți te-au ținut de mână?

în vis e uitarea

de-atâtea ori ne regăsim uitările visând,

și tot de-atâtea ori uităm ce-am visat —

un cerc în care atingem cu sfială marginile,

să nu destrămăm firul dintre cele două lumi.

eu, punct. tu, punct.

un centru fără frică,

în timpul rămas agățat

ca o frunză rătăcită

prinsă-ntr-o pânză de păianjen,

în miez de toamnă, purtată de vânt.

ne știm vegheați, ocrotiți de ochiul solar,

și creștem, și creștem,

în marea visare, în marea uitare.

contur

de mine, de tine
această lume e plină
desen în cărbune

ce soi de iubire 
pe linia vieții
artistul semnat-ar în noi?

tu taci, eu tac
culoarea lipsește
lumina se pierde-n fundal

o fi prea devreme
târziul ce este
se-mparte la doi

conturul tău

conturul meu

se mai ating 

într-o singură umbră

umbra umbrei

ce este, totuși, umbra?

aproape că am prins-o

când o durere s-a rezemat de mine

ca o vietate mică de trunchiul unui măr înflorit,

acolo unde gândurile se desprind

petale rătăcite

căutând lumina care le scapă

poate că umbra e tocmai lipsa,

forma absenței

care te urmează mai credincioasă

decât orice prezență

dar și fumul are umbră

dacă am fi și noi fum

am pluti doar atât cât să rămânem întregi

până când lumea întreagă

ne-ar sorbi încet

fără vreo urmă de durere

dar poate că durerea nu vine din trup,

ci este doar o umbră a umbrei,

o sămânță care încolțește în noi

răscolind locul

precum fumul ce tulbură lumina

fără să o stingă

frânturi

despre întreg n‑aș îndrăzni să spun prea multe

doar frânturi — teorii, ecouri, zvonuri de suflet

puțini ajung să vadă povestea până la capăt

iar „fericiți până la bătrânețe” rămâne mai degrabă

o promisiune care se destramă odată cu închiderea cărții

un vis ținut în palme cât timp mai întorci o pagină

...

încă o iarnă s-a dus

ultimul fir de topire se lasă în pământ

cu o cumințenie care nu cere nimic în schimb

se pierde în adânc și renaște în izvoare

iar în urma lui rămâne o urmă subțire

ca un rid pe care alunecă încet o lacrimă

amintind că și sfârșiturile au propria lor frumusețe

Femeie, axa lumii mele

mi-ar plăcea să știu

cum se pleacă,

cum se revine,

dar mai ales cum se rămâne

cu fruntea strânsă-n genunchi,

visând la pântecul în care iubirea

curgea fără nume,

când o pasăre luminoasă

cânta între noi

și tu-mi spuneai că zborul

se naște din ultima lacrimă

a fericirii tale

am prins depărtări înalte

și-am uitat, uneori,

căldura privirii tale

lăsată în urmă

pentru un soare,

mamă

și totuși rămân

dacă-nțeleg că plânsul, râsul,

lumea întreagă-mpărțită la doi

nu sunt decât o clipă

pe care n-aș mai risipi-o

iubito

în trupul acesta

de carne învățată să tacă

curg râuri calde

și prind viață ființe,

iar pe mal înflorește

o altă zburătoare 

tu, fiică

și plec,

și mă întorc,

și mai rămân câte puțin,

mereu cu tine în mine,

femeie

substituire

să te aud... 
șopteai de parcă liniștea s-ar fi putut rupe

precum o rochie de mătase 

ce se agață într-o așchie flămândă 

să muște din pulpă

ochii trecătorilor ațintiți pe rană 
să guste din sânge

ar fi vrut
dar liniștea nu s-a întregit în carne

dorințele 

în flăcări de poftă tresar
o dependență transmisă prin celule 

nevăzute zburătoare 

ferindu-se de cuvinte

să te simt...
gândeai pipăind golul în care 

depărtarea strecurată își clocește ouăle 

în cuibul pătruns de gheață 

ne ghemuim strângându-ne în brațe singurătatea

adăugând vorbe pe plac

și chipuri ce ne cântă 

îndoielnică facere pentru care

nu mai știm să folosim lutul

ci doar pământurile rare