drumeție

să fie ca și atunci, mă sui în vagon fără bilet, dar nu-i ca atunci, azi mă prind de guler niște furnici trucate și nici nu mai îmi pot spune poveștile vorbind doar cu ochii;  mi s-au rătăcit privirile de cârlan/ pământul e același, rănit, sub șinele scoase-i din pântece, fără vreo anestezie și calea e aceeași, către răsărit/ doar că-s multe apusuri trecute, multe de atunci/ trenul se-ngroapă în cântecul său neuitat/ adorm/ respir/ respir și-n vis…

în camera cea mică se-aud poveștile pădurii trosnind în vatră/ miros de grâu dospit răzbate de sub ștergar/ copaia veche oftează prin fiecare crăpătură descântecele femeilor: “aluat, aluat, să crești bine, nu-i păcat…”/ pereții se îmbujorează o clipă, scoși la vedere de-o flacără jucăușă, captivă-n lampa mică/ și-ntre toate, cu ochi de peruzea, stă el, copilul ce le-a păstrat pe toate/ acum i le dăruiește

să fie ca atunci, nici trenul nu știe până unde, până când