când te ascunzi, te dau în vileag ochii. 
d'aia se obișnuiește să îi scoți și să îi trimiți la școli înalte
- să vadă ceea ce alții nu pot; să acopere mințile care-ți șoptesc să le spui. 
și dacă n-ai ochi, te vor da în vileag mâinile, 
prin liniile toate.
se vor răspândi dincolo de tine 
așa cum face cenușa vulcanului peste lume. 
pe astea n-ai cum să le trimiți la vreo școală. 
poate, cel mult, patru clase, că-s proaste. 
d'aia e mai bine să le bagi în buzunare și să fluieri, orbecăind, până îți vin ochii, în vacanță.

dacă n-ai făcut ce aveai de făcut las-o așa. am făcut eu și partea ta. 
dar să vă spun…

nici nu avea gard casa aia. 
acolo, la marginea satului, o muiere văduvă își creștea copiii
- o fată (aia mai mare) și un băiat. 
mamăligioaia îi spuneu sătenii, văduvei. 
casa era de pământ.
ei, țigani rămași departe de șatră, 
prinși în colivie. 
că așa îi vedeam eu pe țiganii de prin sat. 
șatra era ca o lume magică unde nu îndrăzneam să pășesc. 
mergeam pe potecă, dincolo de pârâu, și-aruncam câte o privire, pe furiș. 
corturile alea lăbărțate și construite neglijent,
din care răzbeau, către cer, câteva capete bârnoase din lemn de salcâm,
eu le vedeam ca pe cea mai de soi redută. 
le refăceam, uneori, în grădină, sub prun, din pături. 
caii, ce-și alintau siluetele peste verdele mereu crud al văii, 
focul din mijlocul șatrei, forfota țiganilor și joaca puradeilor dezbrăcați, carele cu coviltir…
toate erau acolo, în lumea țiganilor. 
lumea lor nu este între uluci de lemn putrezit, 
sub pământul caselor dărăpănate. 

frumoasă foc, florina, fata mămăligioaiei. 
și se ținea curată și-ngrijită. “altfel mă bate marian”, zicea.
ai fi crezut că marian e vreun ins cât poarta. 
nu era așa. 
privindu-l, mă întrebam de ce îi știau toți flăcăii de frică 
și, cum devenise el protectorul florinei?
se mai prindea ea, în nopțile fără lună, pe ascuns, cu unul, cu altul, 
dar fără să afle marian. că-i rupea ăla. 
după ce am văzut filmele alea, cu zorro, am înțeles
- nu trebuie să fii cât un taur ca să te pui stăpân pe florina satului.

uitam de florina și cât de frumoasă e de fiecare dată când vacanța lua sfârșit. 
nu uitam șatra și pârâul, 
nu uitam țurca ce-o jucam pe miriște 
și nici apa rece ce-o sorbeam cu poftă din izvoarele nisipoase. 
nu uitam multe altele până când, 
într-o vară, 
am văzut-o pe florina. 
era mai frumoasă decât o știam 
și mă privea altfel. 
până atunci doar mă uitam la ea. 
acum o vedeam. 
și ea mă vedea. 
în vara aia am primit, seară de seară, toată magia unui suflet de țigancă.
îmi răscolea toată ființa 
dospind-mi buzele 
în jocul buzelor coapte de iubire,
cum numai o țigancă poate oferi. 
ar fi putut să treacă peste mine toate șatrele 
și toți caii lor ar fi putut galopa prin sat
- n-aș fi fost în stare să-mi amintesc. 
a fost vara la care am visat mai apoi, 
uneori plângând, 
alteori râzând.

poate vă întrebați de marian. 
ăla se însurase. 
avea ogor luat normă de la colectiv. 
era prins în colivie.