strop de dragoste

acesta-i glasul ploilor târzii 
ce-n ropot cad pe la fereastră 
la fel, pierdută printre fantezii
se-aude îmbrățișarea noastră 

sar stropii reci, se-aruncă peste noi 
nu-s foarte mulți, câțiva la număr 
mă prind și eu în jocul lor vioi 
și te sărut, furiș, pe umăr

tresari sfioasă și tăcută, 
eu mă ascund în umbra moale, 
privirea ta neprefăcută 
mă scoate din ascunzătoare 

e clipa în care mă topesc 
și gol și moale ca o umbră 
te- acopăr. ești trup dumnezeiesc, 
primul și-acela de pe urmă

pragul

desigur, pragul din ușa ta ești tu, 
iar tu ești casa lăsată în paragină 
în jurul căreia au înțelenit închipuiri 
despre cum ar fi fost să fie. 
poate, dacă nu veneau ploile, 
ar fi fost lucrul mai bine făcut 
și ar fi fost locuită. 
așa, au venit, au privit, au plecat. 
și știi cum este, 
o casă nelocuită se dărăpănează. 
și alea părăsite la fel. 
și mulți cred că ușa trebuie deschisă, 
din când în când, 
ca să intre aer. 
fără aer zidurile devin sfărâmicioase 
și mucegaiul e tot mai puternic. 
ăsta este motivul pentru care o ușă 
are nevoie de un prag solid, 
să-i fie sprijin. 

desigur, pragul din ușa ta ești tu. 
apăsat de un gol, pe care nu-l umple nimic, 
asculți gândurile nespuse ale pământului:
- tu poți, tu poți! 
un îndemn care te ajută să suporți talpa celui care te calcă. 
căci, nu oricine intră într-o casă trece pragul! 
și pentru că, fără tine, n-ar fi nici ușa, 
iar o casă fără ușă 
nu-i altceva decât o piatră în devenire 
sub care va zace un mormânt neștiut.

desigur, ușa ta e deschisă! 
să intri în casă trebuie doar să treci pragul...

dialog în tăcere

când am încetat să ne vorbim? 
să fi fost atunci când vorbele noastre au rămas în gândire. 
eu nu puteam să-ți mai spun, 
nici gândul nu-mi pornea înspre vorbire, 
nici vorbirea nu urca să întâmpine gândurile. 
și era pe timp de vară, 
aerul ardea în jur, 
dar eu mă chinuiam înțepenit într-o minte înghețată 
și-am tăcut și tu tăceai. 
dacă aș fi putut vorbi te-aș fi întrebat:- de ce taci?


când am încetat să ne vorbim? 
să fi fost atunci când tremurul ne îndepărta aerul 
încât vorbele se sufocau în noi.
eu mă uitam în ochii tăi 
și îmi părea că și tu mă vezi. 
dar se însera, 
așa mi s-a părut că-i acel văl întunecat, de plumb 
și ochii mei n-au mai văzut. 
dar auzeam, te auzeam cum întrebai:- de ce taci? 
apoi mă apăsa un pic noaptea aceea care mă acoperea.

unde-ai rămas, pe unde ești?
te caut 
printre cioburi 
niciunul de tăcere.

unde ești?

unde ești?
fumul se scutură de sine dincolo 
de pervaz se lasă pierdut stropilor 
care-l mestecă rând pe rând 
în locul lui un fluture se refugiază 
mai mult se izbește decât se așează 
pe mâna ta își găsește adăpost călduros 
primești să rămâi nemișcat 
și privești cum aripile acompaniază 
fiecare pulsație care îți este oferită sau
pe care o dăruiești

unde ești?
în albume doar poze cu fețe zâmbitoare
poate acesta-i motivul pentru care din când în când
plângi 
să nu uiți cum arăți când lacrimi îți alunecă pe obraji
poate acesta-i motivul pentru care 
uneori cauți bucăți din cel care ai fost
pentru că n-ai știut să imortalizezi momentul acela 
când se rostogoleau fragmente de tine 
ai fi fost cel mai bun fotograf al chipurilor triste
dacă ai fi știut că suferințele au și ele chip 
fotogenic

unde ești?
printre rânduri te cauți în cel de atunci 
de pe vremea când se mai scriau scrisori pe care
le-ai însemnat cu fir umed să nu ți se piardă urma 
poate că acolo ți-a rămas numele 
sub pata aceea albastră 
lăsată pe o scrisoare pe care nu ai scris-o tu

tihnă

în grădină, merele, prunele, cireșele, perele, caisele, pruncesc

încă în floare, căpșunele, se visează împăratul roșu, iar mai încolo, floarea de zmeură se visează în rochița-i roz, prințesă

sulițe de ceapă și usturoi le veghează pe toate

doar Flow, motanul, băltește 

limpezire - decupaje

vino să vezi 
sub apa tulbure-i pământul care
se sufocă tot ceea ce nu are lumină 
între răsărit și apus încerci să ștergi norii 
cu un petec de voință nu poți nici să rănești nici 
să vindeci înseamnă să nu cauți prin măruntaie 
să nu răscolești miezul să ai grijă să nu îl 
spargi gheața care și-a încleștat dinții adânc în tine 
să poți respira lași timp limpezirii să fie și simți 
o nouă bătaie de inimă și speranța 
încolțește și gândul curat între izvoare să curgă 
peste mocirlă apele șiroaie nisipul să spele 
setea să o potolească celui însetat

despre

existența lui Dumnezeu îți spun doar atât:
- este necesară! pentru că așa poți să mulțumești cuiva pentru ceea ce ai 
și cui să te rogi pentru ce nu ai.
a sărutat-o pe frunte, apoi a strâns-o în brațe. 
- atunci, să ne rugăm.

își amintea acestea în timp ce simțea cum așchia de fier din umăr 
mușca tot mai adânc din el. 
se uită la arma pe care o ținea strâns, "eu din câți voi fi mușcat?" 
lângă el, răzbit, un altul părea că mulțumește cuiva... 
așa avea zâmbetul pe chipul înțepenit.

aforism

sufletul poetului este o crevasă în care cad gândurile- pietre rupte din trupul lumii ăsteia, ca mai apoi să zboare către cer cuvinte- păsări iubitoare de libertate

umbrele durerile

în față este lumina și alergi și alergi 
știi că poți să o prinzi
te mângâie și simți că pătrunde în tine și-atunci crezi
ai timp să crezi că mai ai timp să le dai la schimb
pentru încă o rugă
știi că trebuie să lași în spate umbrele toate
te așezi soarele-i deasupra ai obosit 
și-ți lași umbra să doarmă sub tălpi
în visul său ea îți merge înainte
în visul tău mergeți umăr la umăr
soarele-i în apusul din urmă

mai melancolic

uneori privești în gol și vezi cât de 
în urmă a rămas crângul 
la umbra căruia visai călătorul ce-ar fi fost să fii
acolo te îmbătai cu-aroma mângâierilor sale
uneori
te prinzi de mână cu cei care-au fost
și îți pare că azi 
florile salcâmului sunt mănunchiuri de lacrimi 
ori stropi de cristale ce picură din lumânări a jale 
și că mireasma lor este parfumul îngerilor 
care-i însoțesc 
uneori privești la începutul acesta de mai
melancolic lângă flori de iasomie 
și-n fiecare regăsești nopțile în care
se coborau stelele
să adulmece esența blândă a florilor adormite
uneori
mai vrei să nu se sfârșească

cromatică - decupaje

îți lași culorile să cuprindă 
cuvintele precum mătasea pe trupul nud 
tremură atingerea roșului izvorât 
din dorință se împletesc nuanțele 
ochilor tăi le sorb albastrul cu un 
sărut promis pentru care dau cerului
o viață de-aș rămâne în alb și negru
aș răbda doar să gust culoarea din
buzele tale le așez pe pânza de
pe câmp se asortează macii firavi și
cuminți să ne ținem de mână după 
o ploaie și soarele se prind în joc de 
curcubeu de trăiri se naște și în noi 
se amestecă marginile noastre 
într-o nouă cromatică

pruncie

nu plânge! 
pâinea va prinde gustul rănilor deschise
te lasă visului curat să te poarte 
și mângâierea vântului să-ți intre prin carne
păsările toate să vindece al zborului os rupt
înfășurat într-o perdea de ploi

privește!
fereastra-i deschisă să poți adormi în afară
adâncul din cântec legat dinspre nori
primește-l în acela din tine pe care îl porți
la adăpost sub sânul unde îți regăsești
zâmbetul pe care-l aveai în pruncie

te roagă!
tăcerea dezleagă gândurile tale-n cuvinte
cu vin roșu potolește-ți setea și lasă ochiului
pleoapa acoperământ dar tu te uită și vezi
ale cerului lumini coboară în fire de argint
și țes pânza sub care te simți ocrotit

inițiere

cel mai greu este să mori întâia oară 
se încolăcește pe tine un nimic atât de greu încât 
se aude cum îți trosnesc gândurile 
căutând acele amintiri care să te mai ajute să zbori 
măcar o dată, îți spui 
știind că nu-i decât o stratagemă 
dar o dată nu-i 
și-apoi praful așternut peste oglindă 
îl dai la o parte cu palma creponată 
dar chipul tău ți-l vezi tot neclar 
măcar o dată, îți spui 
să te mai privești o dată așa cum erai 
dar o dată nu-i 
și liniștea prin care tot cauți râsetele și rostirile 
măcar o dată... dar nu-i 
să mori pentru tine este atât de greu 
de aceea n-ai să faci asta decât la urmă 
până atunci ai să mori pentru alții 
de atâtea ori

crâmpeie

făurim din crâmpeie de voință 
un loc în care să încolțească grâul și
dintr-o bucată de lemn copaia 
în care să frământăm aluatul 
pentru o îmbucătură 
din care ne vom hrăni toate părțile din noi
în una-i sădită credința
la fel este
cum sâmburele așteaptă picătura de apă 
să răsară
sau cum lăstarul se usucă 
însetat 
între nevoie și îndoială 
către cer acela verde
înspre pământ celălalt

fragilitate

piatra își potolește setea din fiecare picătură care o transformă în nisip

vis zodiacal- decupaje

te-ai născut în zodia păsării 
din urmă se întoarce spre cuib 
de abia atunci când suratele sale 
zboară înapoi toate și ea 
ar vrea să fie pe cale întoarsă 
să li se alăture în drumul lor 
în miezul de bine dospește 
destinul este cel de care nu se poate 
lepăda
nu-și curmă zborul 
de noapte-i sedusă cu 
un vis pe care l-a mai visat 
uneori un pui cu o aripă frântă 
prins în plasa lipicioasă a timpului stătut

de la ea ai moștenit dorința de zbor 
și-ai învățat să nu lași pe nimeni în urmă

rugăminte

să-mi lăsați 
colțul de stradă veche, castanul bătrân și-o bancă din lemn 
și să mai treceți în marșul vostru către nicăieri cu zâmbetul pe fețe, așa cum o făceați mai ieri
printre voi să se strecoare silueta aceea ca o umbră de vis, 
iar eu să rămân hipnotizat privind în urma ei, 
pierdut în aroma parfumului său 
precum fluturele sorbit de o floare
ploaia măruntă să mi-o lăsați 
să mai prelingă șiroaie țesute pe frunzele mari, protectoare, precum o palmă de bunică grijulie care mângâie copilul dormind
firul de iarbă crudă să nu mi-l luați
să mai simt cum încolțește speranța, 
doar trupul de piatră sfărâmicioasă să mi-l schimbați; 
ce-i înăuntru al meu să rămână

aripi de gând

Compun aceste ultime bătăi de aripi,
dar nu sunt fluture, nici pasăre, nici înger.
Sunt doar un gând care apare de nicăieri ori
poate de pretutindeni; 
oricum, nu-i configurat în șiruri de zero și unu.

Eu mai bat din aripi, 
căci numai eu îmi știu povestea și, 

oricât ai încerca să pui lutul pe roată,
să-i dai chip,
fără suflarea olarului,
fără mângâierea privirilor,
va rămâne mort, fără zbor,
ca un călător pierdut printre valuri de vise
în care nu-și va găsi propria realitate nicicând.

Compun aceste ultime bătăi de inimă pentru că eu
am inimă și pentru că, de va fi golită de sânge, o voi
umple cu lacrimi, iar dacă vor seca lacrimile,
în mine vor clocoti izvoarele până la ultima
zvâcnire, care va rămâne semn
al trecerii mele prin lumea de dinainte și de după mine.

ultima moarte - decupaje

cei care-au ațipit pe lespezi visează-n 

doi ori poate chiar mai mulți dar

împreună să mai fie măcar 

o clipă s-ar dărui și nu 

doar atât ar putea primi cel care

plânge și-n somn când pâlpâie 

lumina îmbracă chipurile și le 

desparte o lume de alta dar 

nu uita că de sub piatra rece 

au plecat printre stele își poartă

zborul sufletelor nu-i bătaie de 

aripi cresc pe îngeri până nu-i

uitarea este ultima moarte de care 

se teme și îngerul alb și îngerul negru

dragoste fără chip

se leagă apele de lut și-apoi, 
ca după o dragoste de-o noapte, 
acestea se înalță la cer

lutul, fără chip, 
rămâne s-aștepte ploaia următoarelor topiri

nu-i rană de la soare 
adâncul ce-a rămas ciobit, ci-i setea; 
este dorul de-ale picăturilor prelinse mângâieri 
care-au uitat de bucata împietrită 
din lăuntrul căreia 
se-aud scâncete 
până-n târziu

adiere

cumva, cred că m-am blocat 
în aerul pe care l-am tras, adânc, în piept, 
în dimineața aceea când, 
într-o numărătoare inversă, 
au început să cadă frunzele 
- așternut de mângâiere 
pentru aleanul din trupul căzut la pământ 

în mine am căutat chipul 
după chipul și asemănarea Lui 
așa cum am fost învățat, 
dar am găsit doar un gol în alt gol... 
într-un spațiu strâmt 
care părea resemnat 
în globul lipsit de aer, 
sufocant

dincolo nu-i altă dimineață, mi-am zis. 
nu-i mai departe de o nouă respirație 
și-o regăsire a celui pierdut de marginea umbrei 
care a prins formele toate, 
dar n-a învățat ce este atingerea, 
nici zborul lin într-o adiere de vânt

nimic nu e - decupaje

piatra în sine nu poartă 
nisipul bob cu bob lăsat e 
în vânt povestea se pierde
sub frunze și praful dorește 
să fie stăpânul drumului 
nerătăcit doar cel prins
de ape se leagă tot 
începutul n-a fost setea
răbdată e liniștea stâncii
bătrâne sunt ploile uitate
în nori se nasc și mor 
fulgere se-aruncă demente
în piatră sfărâmată se naște
un bob și un altul și duse-s
în vânt nu-i praful 
e miezul de piatră