la țară

dus e soarele demult 
nici vrăbii colo-n vie
țărâna de prin bătătură 
și niște puf de păpădie 
s-au răscolit în vânt
un dans nebun 

în care s-au mai prins
frunze arse 

de pe sub nuc

e vremea laptelui de seară
a cărții necitite-n zi
a celor spuse chicotind

și-apoi 

ne vom visa trecând 

peste salcâmi
și ne-o zbura 

mașina timpului
unde-i chemarea 
pe-al nopții colier de stele

la țară

s-a strâns lumina-n praf
pe soba rece
prin aer joacă firele de iarbă
pe drum, rămas în urmă, se aude 
un fâlfâit de păsări oarbe
și-n curte, vântul strânge urme
(sunt pașii care-au fost cândva)
le duce-n sus, peste salcâmi
rămas bun nu vrea să-și ia
iar noi, cu laptele de seară
și cartea încă ne-ncepută
ne sprijinim de liniștea
ce curge-n noi ca apa mută
și-n somnul care ne va prinde
vom trece iarăși peste sate
cu timpul prins de mâini ca-n joc
și stelele cusute-n toate

capitol închis

vântul izbea fereastra deschisă
perdeaua tremurândă 

acum se zbătea

ce vești îmi aduci? 

cumva, acest gând te căuta

netăcute, clipele zburau,

dinspre trecut, prin mine 
le-aș fi păstrat

însemnare pe-o filă de roman,
unde stă scrisă, și promisă, veșnicia

dar vântul izbea, tot izbea

furios

popas

mă dureau camerele goale

recele din sobă 

ce-mi trecea prin umeri

izbindu-mă adânc

până mă îngenunchea

și mă durea

icoana înăbușită de sub praf

și ciotul din gutuiul ce-a rămas

tare mă durea 

când îl vedeam

prin fereastra mică care da 

înspre grădină

aș mai fi stat 

să mângâi pereții jupuiți 

dar mângâierea mea 

rană le făcea

în bătătură 

durerea s-a înaripat 

și-a zburat spre cerul plin de stele 

aceleași stele

de pe vremea când nici măcar nu-mi închipuiam 

că pe lume poate exista atât de multă durere

ipostaze

Eu, trecând prin lume,

fir subțire de rouă

agățat de țărână

Eu, rădăcină de salcâm înflorit,

uimit iar și iar de primăvară

risipind iubiri albe

Eu, poartă de lemn cu riduri adânci,

încă mă aud scârțâind

semn că mai sunt

Eu, umbră de nor peste câmp,

dăruind răcoare

celor care vor să privească cerul

z

Citește ca să afli, ascultă pentru a înțelege. Acumulează cunoștințe. Și să ai răbdare pentru dezbatere. Căci dezbaterea nu-ți va fi acceptată la orice pas, ci numai acolo unde cei aflați în căutare se adună. Dar poate că nici acolo, pentru  că nu oricine, oricând, este dispus să asculte. Iar a împărtăși, pentru unii, înseamnă a se auzi vorbind sau (posibil) doar o încercare de a se valida prin ceilalți. De aceea trebuie să ai răbdare, căci dezbaterea este necesară în procesul cunoașterii, dar aceasta nu-i posibilă oricând, oriunde... Dacă taci și asculți afli, iar dacă ți se va îngădui să întrebi, întreabă! Numai după ce ai epuizat toate întrebările poți să adaugi propriile păreri. Altfel riști să fii (în cel mai bun caz) ignorat, ori îndepărtat, din cauză de nefolosință sau din neînțelegere.

întregire

între două respirații este atâta tăcere încât ar putea încăpea tot universul acolo
de aceea trebuie să respiri iar, și iar, și iar...
până te cuprinzi și pe tine în acel spațiu. 
și când întregirea va fi desăvârșită, 
tăcerea prelungă se va contopi cu respirația din urmă;
în acea suflare îl vei afla pe Dumnezeu și pe Tine. 

flux interior

mă îndoiam de plânsul neplâns 
și ploaia înțepenea 

așteptând, tot așteptând

să-i mai vină o dată rândul...

cădea peste noi

dogoarea în roșu de seară
- oricum vine dimineața, îmi spuneai

și pulberi de ceață 

vor urca 

spre altarul de nori

așchii de soare ducând
până ne vom lepăda de griji

să prindem curaj,

să zâmbim, îmi mai spuneai

desenam pe spatele-ți umed trecutul

printre coaste, pietre netede 

poartă-a inimii tăcute

nimeni rănit să mai intre 

în adânc...

pe margine custuri,

iar unde ardea focul 

umbre pierind în pereți

acum râde copilul, mai râde 

spre gura neagră a lumii

și hohote se ridică 

pe aripi de lilieci

ai crede că bătrânul ce stă neclintit 

privind cerul

ar fi altul...

aceeași tăcere acum și atunci

și toate-s într-unul

origine

fiecare om a fost un copil. privește cât de departe poți, până la inocența dintâi, și-apoi la vremea când copilul, ținut de mână, învăța să meargă. acolo-i esența omului, sâmburele care îi curge prin vene; tot ce-a devenit este scoarță. 

asemenea popoarele. și n-am ști să respectăm omul, și n-am ști să respectăm popoarele, fără să le cunoaștem originile.

esență

doar când sătul de gustul mierii-am fost 
m-am depărtat un pas de-aceasta
și am privit spre câmp
văzând cum se-aduna din flori nectarul

scormonind

și mă întreg cătând în mine
părți din ce-a fost zid, zidirea
și mă lipsesc zburând ca praful
bătut de vânt, în adormire
acesta-i chip și-asemănare
răzbunător și prea-urât
sau iertător și deopotrivă
tumult în toate câte sunt

galben

am încercat să-mi aduc aminte
răsfoind,
dar timpul, cu miros de cerneală, s-a uscat
printre rânduri adormite
Ce departe am rămas noi!
penița zgârâie surd,
pendula lovește,
cuvintele mor în tăcere

neculori

unde lovea lumina încolțeau dorințele

formele tale 

flori de creastă așteptând fluturi de-o zi,

iar eu nu-mi doream alt timp decât clipa

în umbră 

închipuirile creșteau
un duh prins în vălul nopții
aluneca peste umerii goi

întruparea conturând
la atingerea ta

ghemul dorurilor

mai știu că luna se destrăma

și toate dorurile, cântate ori șoptite,

se strângeau ghem în pieptul meu

inima abia mai găsea aer

fluturi de noapte

și privirile tale

mă țineau treaz pentru încă o clipă de viață

castanii pe sub care-am trecut

se desfrunzesc acum

firul poveștii se întoarce

iar luna îl primește cu blândețe

Tresăriri

primul sărut 
și câte un copil dispărea din noi

lăsând în urmă frânturi de aripi

iar și iar

alți copii alergau

cu fluturi ascunși în piept

în cutiuța

din lemn de cireș

păstrăm corola 

sub care ne-am oprit zborul

Un bob de amintiri stelare

în clipele stelare 
nesfârșirea ni se părea 

un bob ce-aveam să îl păstrăm 

în buzunarul de la piept

trăirea care nu ne va mai fi

explozii stinse-n depărtare

la noi n-ajung, nu mai ajung

doar inima în piept ne mai tresare

un bob de amintiri stelare

exil

flori de măr îți răsăreau pe șira spinării

nepotolit le beam nectarul

adormeam alungați 

de stropii de lumină

nicio zi nu acceptă târguială

vine oricum

cu dreptul ei de a ne risipi

siluete

curgeam din carne

figurine de ceară căzând
peste noaptea moale
trupuri arzând

o inimă rătăcea
în pieptul tău o auzeam pe a mea

respirația ta mă ținea viu

val peste val dorințele urcau

fumegând

amprente

sub tâmple frunze de gheață
se topesc între suspine
pe geam un cuvânt neterminat
se pierde în aburi

e noapte 

și cade pleoapa tăcerii

în mijlocul frigului

un loc gol, cald,

îți păstrează formele

acvatică

toate în jur se uscau
și frunze, și trecători, și fațade
peste noi curgea o ploaie verde 

cu miros de alge crude

să ne fie mai ușor

ne-am lăsat hainele pe jos

două meduze urbane

plutind fără grabă

în marea noastră improvizată

sete

mergeam pe cărare

cu mâna ta în mâna mea

în jur mirosea a pâine caldă

beam apă din ulcior

pământ și răcoare

și tot nu-mi ajungeai

aprilie - desen în creion

florile curg — blânde lacrimi

ce-adorm pe pământ,

iar vântul le strânge în joacă

și le preschimbă în licurici

rătăciți prin praful vârtejit

deasupra, noaptea se lasă,

în somnul fructării

se-aprinde un zâmbet de vis;

tot pomul frunzește încet 

respirând o nouă poveste

printre ramuri

luna își caută locul

într-o lume umbrită

pământul tresare ușor

ascultând cum cresc în tăcere

semințele tuturor lucrurilor

Sunt uituc și leneș

dacă e să regret ceva, 
e că n-am privit lumea asta cu mai mult interes; 
poate îmi rămâneau imaginile toate, 

nu mi le lua vântul uitărilor.

 
nu știu dacă aș fi fost mai lat, mai înalt, mai dezghețat, 
dar nici întreg nu știu dacă aș fi fost.
știu că aș fi avut lipsă mai puține bucăți
- bucățile alea cărora le port dorul, 
pe care le simt c-au fost, dar nu le mai știu. 

dacă mă caut, sunt un labirint, 
un ghem în care rătăcesc boabele neîncolțite. 
dacă încerc să zbor, 

mă prinde somnul și-s dus în visare,
între ce-a fost, ce n-are să mai fie.

 
acum, când știu să privesc, 

îmi sunt ochii mutați la spate, 
falangele-s prinse în retine 

și elimină pe sub unghii povești,
în doi stropi legați între ei cu lacrimi. 

mă uit și văd târziul care m-aleargă între hotare. 
- te caută, nebun și târziu, în buzunare. 

ia vezi, n-ai uitat pe-acolo oareșce, ceva? îmi șoptește.

aforisme

Dacă ne-am putea lua amintirile cu noi,
moartea ar fi o eternitate acceptabilă.

Sub greutatea amintirilor, sufletul tot mai în adânc coboară.

Nu ne temem de moarte, ci de golul în care nu mai avem ce povesti.

Cei care ne-au iubit trăiesc în noi atât timp cât ne amintim cum ne rosteau numele.

Moartea e doar o ușă; memoria e mâna care o ține întredeschisă.

Când dispare o amintire, moare o lume întreagă pe care doar noi o știam.

Dacă amintirile ar fi vizibile, am purta fiecare câte un cer întreg în spate.

Moartea nu e sfârșitul; uitarea e.

Unele amintiri sunt atât de vii încât moartea nu le poate atinge.

golul dintre două mâini

câți oameni ai ținut de mână?

pe drum, în cântarea nopții, sub cerul alb

fără cuvinte, poți spune despre orice,

nimeni nu te va judeca

atât de singur!

cu vârful degetului desenezi mâini stelelor

urmând linia rece a luminii

și cauți o mângâiere într-un spațiu gol

unde au mai rămas doar urmele pașilor 

adânc întipărite în praf

împreună! 

câți te-au ținut de mână?

în vis e uitarea

de-atâtea ori ne regăsim uitările visând,

și tot de-atâtea ori uităm ce-am visat —

un cerc în care atingem cu sfială marginile,

să nu destrămăm firul dintre cele două lumi.

eu, punct. tu, punct.

un centru fără frică,

în timpul rămas agățat

ca o frunză rătăcită

prinsă-ntr-o pânză de păianjen,

în miez de toamnă, purtată de vânt.

ne știm vegheați, ocrotiți de ochiul solar,

și creștem, și creștem,

în marea visare, în marea uitare.

contur

de mine, de tine
această lume e plină
desen în cărbune

ce soi de iubire 
pe linia vieții
artistul semnat-ar în noi?

tu taci, eu tac
culoarea lipsește
lumina se pierde-n fundal

o fi prea devreme
târziul ce este
se-mparte la doi

conturul tău

conturul meu

se mai ating 

într-o singură umbră

umbra umbrei

ce este, totuși, umbra?

aproape că am prins-o

când o durere s-a rezemat de mine

ca o vietate mică de trunchiul unui măr înflorit,

acolo unde gândurile se desprind

petale rătăcite

căutând lumina care le scapă

poate că umbra e tocmai lipsa,

forma absenței

care te urmează mai credincioasă

decât orice prezență

dar și fumul are umbră

dacă am fi și noi fum

am pluti doar atât cât să rămânem întregi

până când lumea întreagă

ne-ar sorbi încet

fără vreo urmă de durere

dar poate că durerea nu vine din trup,

ci este doar o umbră a umbrei,

o sămânță care încolțește în noi

răscolind locul

precum fumul ce tulbură lumina

fără să o stingă

frânturi

despre întreg n‑aș îndrăzni să spun prea multe

doar frânturi — teorii, ecouri, zvonuri de suflet

puțini ajung să vadă povestea până la capăt

iar „fericiți până la bătrânețe” rămâne mai degrabă

o promisiune care se destramă odată cu închiderea cărții

un vis ținut în palme cât timp mai întorci o pagină

...

încă o iarnă s-a dus

ultimul fir de topire se lasă în pământ

cu o cumințenie care nu cere nimic în schimb

se pierde în adânc și renaște în izvoare

iar în urma lui rămâne o urmă subțire

ca un rid pe care alunecă încet o lacrimă

amintind că și sfârșiturile au propria lor frumusețe

Femeie, axa lumii mele

mi-ar plăcea să știu

cum se pleacă,

cum se revine,

dar mai ales cum se rămâne

cu fruntea strânsă-n genunchi,

visând la pântecul în care iubirea

curgea fără nume,

când o pasăre luminoasă

cânta între noi

și tu-mi spuneai că zborul

se naște din ultima lacrimă

a fericirii tale

am prins depărtări înalte

și-am uitat, uneori,

căldura privirii tale

lăsată în urmă

pentru un soare,

mamă

și totuși rămân

dacă-nțeleg că plânsul, râsul,

lumea întreagă-mpărțită la doi

nu sunt decât o clipă

pe care n-aș mai risipi-o

iubito

în trupul acesta

de carne învățată să tacă

curg râuri calde

și prind viață ființe,

iar pe mal înflorește

o altă zburătoare 

tu, fiică

și plec,

și mă întorc,

și mai rămân câte puțin,

mereu cu tine în mine,

femeie

substituire

să te aud... 
șopteai de parcă liniștea s-ar fi putut rupe

precum o rochie de mătase 

ce se agață într-o așchie flămândă 

să muște din pulpă

ochii trecătorilor ațintiți pe rană 
să guste din sânge

ar fi vrut
dar liniștea nu s-a întregit în carne

dorințele 

în flăcări de poftă tresăreau
o dependență transmisă prin celule 

nevăzute zburătoare 

ferindu-se de cuvinte

să te simt...
gândeai pipăind golul în care 

depărtarea strecurată clocea

în cuibul pătruns de gheață 

astăzi doar ne ghemuim 

strângându-ne în brațe singurătatea

adăugând vorbe pe plac

și chipuri să ne cânte

îndoielnică facere pentru care

nu mai știm să folosim lutul

ci doar pământurile rare

trecere

trec rândunici grăbite

pe-o linie albă lipită pe cer

și-acolo unde aceasta e ruptă

de nori par înghițite

pe-aici nu mai sunt 

demult nu mai sunt

case din bârne și din pământ

doar umbre ating 

ating și se sting 

sub streșini uitate 

pânze crescând

un zbor tăcut

semn de rămas bun

salcâmilor îmbătrâniți

prin curți

lacrimi albe scuturând

blocaj

stafiile se prind în acorduri pe frecvențe joase
în relaxare culorile pătează gândurile
dansul frenetic învăluie miezul de carne 

din carne se hrănesc toate

stai!!!
inima bate mai repede 
sângele adaugă ochi prin ceața tulbure
ar trebui să se prindă în hora lor
dar de câte ori se mișcă ele fug
gândurile rămân în alb și negru
scenele toate-s inerte 

prinse în tablouri 

zac lipsite de lumină 

pe ziduri 

fisuri 

porți deschise prin care 

molii tremurânde zboară

aș vrea

aș vrea să scot din mine unghiul morții
și-n colțu' acela să mă pun pe mine, nu pe ei
să las dovadă că în fața sorții
egali suntem cu toții, muritori sau zei.

aș vrea să pun cercuri pe linii drepte
să amețească-n deslușire geometria însăși
să nu-zâmbească cerul, ci să se strâmbe
de-a strâmbei judecată, nu mie, sieși.

aș vrea să pun culori pe multe linii curbe
cât să rătăcească și stelele prin ele
iubirile-n poveste, ori poftele prea... crude
pe toate-n linii strâmbe, printre zăbrele

aș vrea...
o clipă să-mi ascultați tăcerea, plânsul, ruga
să mă lăsați să fiu...fără oprire
să nu fiu anonim, ori știre
să nu fiu tu, nuci el, nici sluga.

aș vrea...
cu rimă sau fără sens
să fiu acel cuvânt
nespus
dar
înțeles

(scris în 2020)

oglindiri în adânc

şi de îţi spun despre adânc

eu doar dezvelesc cerul 

păstrat în mine

tăinuindu-mă 

 

nu ştiu a învăţa să dăruiesc 

şi dăruiesc să n-am vreo vină

izvorând de sub oasele-mi pietroase

toate pietruirile 

 

şi n-am tăcut 

nici trecerea-n tăcere nu-i

doar ploaia jeluind pământul muşcă

când lacrima-i de gheaţă 

 

primesc să fiu o pată în lumină

şi nu îmi scald chipul în oglinzi

doar mă leg de cel ce mă priveşte

oglindindu-mă 

 

pasărea de sticlă

când toate aceste închipuiri se-așează 

stol sub tâmplă,

iar tu, în prispă,
îți legi țigara-n foi de vis

privind la norii trecători

prin fum o pasăre de sticlă 

cu aripi moi își rupe zborul

și-adoarme îmbrăcată-n rouă 
sub nucul cel bătrân

în ochi cuprinsul așteptării

te cheamă

din zăbovirea clipei,

dar ca și ziua după noapte 

ce s-a împlinit să fie 

când prima rază taie lumea-n două

te regăsești

acasă

respect necuvenit

am greșit de-atâtea ori 

primind omul ca pe un dat
pe fiecare privindu-l înălțându-se
către cel de jos aplecându-mă

în mângâiere și vindecare crezând

dar nu-i a lăsa dezlegat 

pe cel care n-a cunoscut calea
nici fiarelor porțile deschise 
cum nici dobitoacelor voia 

s-alerge pe câmpul semănat

am greșit când m-am îndoit 

de dreapta-mi judecată
lăsându-i să aleagă

drumul nemăsurat dintre mine și ei

șirag

ah! cum se duc anii 

precum ciulinii-n vânt
și nopți de vise nu mai sunt
doar vise-n dimineți târzii

suflet fragil spre ceruri se coboară
pe drumul ce i-a fost ales demult
în seară, lumina nu se mai topește
doar taie, în sângeriu, apusul
iar colbul de prin stele-l risipește
într-o suflare, departe de cuvânt

ce vis! un vis de ne-singurătate

ce sfat îmi dai, cum să trăiesc,

în ce ordine să mai respir?
- întâi murind în sufocare 

parfumul dragostei păstrând
apoi trăind 

în veșnica-întâmplare
de-a fi un muritor de rând

dezintegrare

din ce-am cules adunate-s toate 

în pod țigla de-acum se sfărâmă 

sub ploi încinse 
sub ploi înghețate
cuibul viespilor n-a mai rezistat
de grindă atârnă povestea

despre o regină 

și vraja iernii dintâi
a soarelui din urmă
despre moartea câinelui ce-a mușcat 

copilul lepădat

când norii cu burțile pline 

prindeau rădăcini în ape adânci

o stea își ascunde tăcerea

tocmai când se crapă de ziuă 

fumul dansează în rochie de seară

iluzii

împărțeam locul cu o vânzătoare de covrigi
și un librar
doar pe taraba mea mai bătea soarele, 

ceilalți moțăiau 

chiar și când se auzea: un covrig, te rog

mi-era atât de sete!

aș fi băut apa din paharul ce-l țineam pe taraba mea, 

unde bătea soarele

mi-era atât de foame!
cărțile librarului aveau miros de covrigi

ochii mergeau înaintea trecătorilor

fluturi cu pleoape rimelate

mă gândeam că oricui i s-ar putea întâmpla să și-i rătăcească

să fie nevoit să vadă lumea prin ochii altuia

până i-ar regăsi pe ai lui

cum ar fi?

i-am lăsat și pe ai mei să zboare

tot sperând să-i pierd o vreme,

să mi-i încurce vreun țânc,

vreo mamă, 

vreun îndrăgostit...

ce vinzi? mă întreabă
chiar așa, tu ce vinzi? întreabă și vânzătoarea
chiar așa, eu ce vând?
ridic paharul, beau pe nerăsuflate

îl umplu iar 

și iar îl beau
mă uit către ei și zic: nimic

spre seară doar eu

privind lumea prin ochii mei

albul care curge

albul acesta de gheață ce curge

se scurge
cascadă pe marginea lumii
pe cer 

corole valsează-n mister

din ce a fost visare 
promisiuni uitate
uitare
doar urmele 

rămas bun 

o scrisoare
cutia poștală-n rugină
bătrână 

o privire așterne
ferestre celeste

rând

într-o crâșmă

tot mai puțin frecventată,

dintr-o gară 

prin care trec multe trenuri,

dar unde tot mai puține se opresc,
o gară aproape uitată...

în acea crâșmă, la o masă,
stă Dumnezeu cu un pahar gol în față
și zâmbește

– de ce râzi, Doamne? întreabă un bătrân,

cu haine ponosite și mâna tremurândă 
ținând de un pahar 
pe jumătate plin

– de ce râzi, Doamne?

Dumnezeu nu îi răspunde,
doar îl privește cu blândețe
și îi întinde un pahar gol

– ce să fac, Doamne, cu paharul tău?

Dumnezeu nu-i răspunde,
doar îl privește cu blândețe și zâmbește

bătrânul golește dintr-o sorbire ce mai avea în pahar
și-apoi, ridicându-se cu greutate,
ia ambele pahare de pe masă și se duce la tejghea
– umple-le, te rog

se întoarce la masa unde încă mai ședea Dumnezeu,
îi întinde paharul, 

ciocnesc,
iar bătrânul întreabă:
– zi, Doamne, după asta, dai și tu un rând?

Dumnezeu ridică paharul, îl rotește ușor,
ca și cum ar asculta ceva înăuntru
apoi privește bătrânul,
cu același zâmbet

– omule, zice în cele din urmă,
eu nu dau rânduri,
eu doar așez pahare goale în fața oamenilor
restul…
restul e treaba lor

somn

pe mine, 

când m-a prins pădurea-n poala ei, 

umbra mă alinta ușor pe tâmple,

eu, tot privind la câmpul înflorit — 

batic țesut în fir de cer, argint —

simțeam că mor

și îmi plăcea, 
ori poate doar mi se părea, 
dar știu că lumea toată 

se-învârtea

și lumea toată o țineam 

în poala mea.

verde

copacul se poartă pe sine  

din vremea când era vlăstar,  

chiar mai demult —  

mugure, sâmbure, lumină —  

păstrând în trezire  

cea mai bună parte  

care n-a fost uitată,  

în frunză regăsindu-se.

omul —

strigăt și tăcere.

numeşte-mă

folosim aceleași cuvinte,
doar că azi vin mai de departe;
undeva le-a rămas sensul.

frunzele cădeau în alt fel,
se jucau cu noi;
acum par să plângă,
iar vântul nu le mai prinde-n dans — le risipește.

hainele înghețate pe sârmă
păstrează același miros care străpunge,
dar casa-i goală,
prea mare pentru inimile noastre micșorate.

fiorul trece pe lângă noi;
era o vreme când ne pătrundea,
așa cum se prelinge lumina prin miezul de nori.

culegătorul de vise ne ia rodul pe rând:
ramurile de jos le dezbracă de frunze,
pe trunchi așează mușchi umed și rece.

și nici nume nu mai avem.

numește-mă
privind adâncul fântânii,
cu setea care te încearcă
în mijlocul miriștii,
cu umbra plopului care-ți murmură povestea
cât timp visezi cu ochii deschiși
lumea deschisă într-o carte.

metamorfoza atingerii

tremură palma
o frunză cade
se prinde în părul tău 
zăpada încolțește
cuvinte șoptite
o adiere
sărut pe umărul tău
fluturele își dezleagă aripile
urmă în carnea ta și-a mea
coconul părăsit 

ce suntem noi?

suntem unda care încearcă să înțeleagă lacul în timp ce îl traversează. purtăm în noi fragmente din palma celui care a aruncat piatra. mai avem drum lung până la mal. și asta-i bine.  să ne bucurăm de această călătorie și să învățăm despre toate câte sunt, pentru când liniștea apelor va fi tulburată iar, de altă piatră; să fim pregătiți să pășim pe mal. 

clipa suspendată

ora-i târzie sau... 

încă-i devreme
ceasul din perete a stat
dar ticăitul se mai aude
pare tot mai îndepărtat

dar se aude
ca roțile de lemn ce trosnesc 

măcinând pietrele aruncate pe drum 
și când vor tăcea

probabil o vor face pentru că s-a oprit căruțașul la fântână
și dacă vor tăcea prelung

va fi pentru că acesta o fi adormit
doar calul acela 

păscând

și păianjenul 

țesând plasa peste limba înțepenită
ne mai conving că timpul merge înainte

petale de gheață

de la o vreme

când ziua atinge noaptea
se-aude un geamăt stins
un trosnet

precum gheața ce-și frânge tăcerea în adâncul lacului

dar la suprafață răsuflă blând

în șoaptă
să nu tulbure somnul păsărilor 

prinse-ntr-o amorțire lăuntrică

de la o vreme

când ziua se desparte de noapte

cad cioburi pe sub fereastră 

se topesc la soare

răsărind petale

una roșie 

un zâmbet rămas în urma unui sărut

una albă 

o sclipire ce-aprinde în ochi dorința

ninge cu noi

mi-e greu să mă iau la trântă cu el

mai ales când atâția îi țin partea

nesfârșindu-l

scroll după scroll 

îi numărăm pulsul la fel

zi după zi

săptămână după săptămână

lună după lună

iar acum, în miez de noapte,

încă un an se duce

și tot mai mult rămâne în urmă

e tânăr veacul, încă tânăr 

și ninge-n palma lui cu noi

fulgi prinși în dansul vieții

pe cântecul morții

încet, încet ne topim

pornind spre orașul celor tăcuți

sub țurțurii de ceară