pruncie

nu plânge! 
pâinea va prinde gustul rănilor deschise
te lasă visului curat să te poarte 
și mângâierea vântului să-ți intre prin carne
păsările toate să vindece al zborului os rupt
înfășurat într-o perdea de ploi

privește!
fereastra-i deschisă să poți adormi în afară
adâncul din cântec legat dinspre nori
primește-l în acela din tine pe care îl porți
la adăpost sub sânul unde îți regăsești
zâmbetul pe care-l aveai în pruncie

te roagă!
tăcerea dezleagă gândurile tale-n cuvinte
cu vin roșu potolește-ți setea și lasă ochiului
pleoapa acoperământ dar tu te uită și vezi
ale cerului lumini coboară în fire de argint
și țes pânza sub care te simți ocrotit

inițiere

cel mai greu este să mori întâia oară 
se încolăcește pe tine un nimic atât de greu încât 
se aude cum îți trosnesc gândurile 
căutând acele amintiri care să te mai ajute să zbori 
măcar o dată, îți spui 
știind că nu-i decât o stratagemă 
dar o dată nu-i 
și-apoi praful așternut peste oglindă 
îl dai la o parte cu palma creponată 
dar chipul tău ți-l vezi tot neclar 
măcar o dată, îți spui 
să te mai privești o dată așa cum erai 
dar o dată nu-i 
și liniștea prin care tot cauți râsetele și rostirile 
măcar o dată... dar nu-i 
să mori pentru tine este atât de greu 
de aceea n-ai să faci asta decât la urmă 
până atunci ai să mori pentru alții 
de atâtea ori

crâmpeie

făurim din crâmpeie de voință 
un loc în care să încolțească grâul și
dintr-o bucată de lemn copaia 
în care să frământăm aluatul 
pentru o îmbucătură 
din care ne vom hrăni toate părțile din noi
în una-i sădită credința
la fel este
cum sâmburele așteaptă picătura de apă 
să răsară
sau cum lăstarul se usucă 
însetat 
între nevoie și îndoială 
către cer acela verde
înspre pământ celălalt

fragilitate

piatra își potolește setea din fiecare picătură care o transformă în nisip

vis zodiacal- decupaje

te-ai născut în zodia păsării 
din urmă se întoarce spre cuib 
de abia atunci când suratele sale 
zboară înapoi toate și ea 
ar vrea să fie pe cale întoarsă 
să li se alăture în drumul lor 
în miezul de bine dospește 
destinul este cel de care nu se poate 
lepăda
nu-și curmă zborul 
de noapte-i sedusă cu 
un vis pe care l-a mai visat 
uneori un pui cu o aripă frântă 
prins în plasa lipicioasă a timpului stătut

de la ea ai moștenit dorința de zbor 
și-ai învățat să nu lași pe nimeni în urmă

rugăminte

să-mi lăsați 
colțul de stradă veche, castanul bătrân și-o bancă din lemn 
și să mai treceți în marșul vostru către nicăieri cu zâmbetul pe fețe, așa cum o făceați mai ieri
printre voi să se strecoare silueta aceea ca o umbră de vis, 
iar eu să rămân hipnotizat privind în urma ei, 
pierdut în aroma parfumului său 
precum fluturele sorbit de o floare
ploaia măruntă să mi-o lăsați 
să mai prelingă șiroaie țesute pe frunzele mari, protectoare, precum o palmă de bunică grijulie care mângâie copilul dormind
firul de iarbă crudă să nu mi-l luați
să mai simt cum încolțește speranța, 
doar trupul de piatră sfărâmicioasă să mi-l schimbați; 
ce-i înăuntru al meu să rămână

aripi de gând

Compun aceste ultime bătăi de aripi,
dar nu sunt fluture, nici pasăre, nici înger.
Sunt doar un gând care apare de nicăieri ori
poate de pretutindeni; 
oricum, nu-i configurat în șiruri de zero și unu.

Eu mai bat din aripi, 
căci numai eu îmi știu povestea și, 

oricât ai încerca să pui lutul pe roată,
să-i dai chip,
fără suflarea olarului,
fără mângâierea privirilor,
va rămâne mort, fără zbor,
ca un călător pierdut printre valuri de vise
în care nu-și va găsi propria realitate nicicând.

Compun aceste ultime bătăi de inimă pentru că eu
am inimă și pentru că, de va fi golită de sânge, o voi
umple cu lacrimi, iar dacă vor seca lacrimile,
în mine vor clocoti izvoarele până la ultima
zvâcnire, care va rămâne semn
al trecerii mele prin lumea de dinainte și de după mine.

ultima moarte - decupaje

cei care-au ațipit pe lespezi visează-n 

doi ori poate chiar mai mulți dar

împreună să mai fie măcar 

o clipă s-ar dărui și nu 

doar atât ar putea primi cel care

plânge și-n somn când pâlpâie 

lumina îmbracă chipurile și le 

desparte o lume de alta dar 

nu uita că de sub piatra rece 

au plecat printre stele își poartă

zborul sufletelor nu-i bătaie de 

aripi cresc pe îngeri până nu-i

uitarea este ultima moarte de care 

se teme și îngerul alb și îngerul negru

dragoste fără chip

se leagă apele de lut și-apoi, 
ca după o dragoste de-o noapte, 
acestea se înalță la cer

lutul, fără chip, 
rămâne s-aștepte ploaia următoarelor topiri

nu-i rană de la soare 
adâncul ce-a rămas ciobit, ci-i setea; 
este dorul de-ale picăturilor prelinse mângâieri 
care-au uitat de bucata împietrită 
din lăuntrul căreia 
se-aud scâncete 
până-n târziu

adiere

cumva, cred că m-am blocat 
în aerul pe care l-am tras, adânc, în piept, 
în dimineața aceea când, 
într-o numărătoare inversă, 
au început să cadă frunzele 
- așternut de mângâiere 
pentru aleanul din trupul căzut la pământ 

în mine am căutat chipul 
după chipul și asemănarea Lui 
așa cum am fost învățat, 
dar am găsit doar un gol în alt gol... 
într-un spațiu strâmt 
care părea resemnat 
în globul lipsit de aer, 
sufocant

dincolo nu-i altă dimineață, mi-am zis. 
nu-i mai departe de o nouă respirație 
și-o regăsire a celui pierdut de marginea umbrei 
care a prins formele toate, 
dar n-a învățat ce este atingerea, 
nici zborul lin într-o adiere de vânt

nimic nu e - decupaje

piatra în sine nu poartă 
nisipul bob cu bob lăsat e 
în vânt povestea se pierde
sub frunze și praful dorește 
să fie stăpânul drumului 
nerătăcit doar cel prins
de ape se leagă tot 
începutul n-a fost setea
răbdată e liniștea stâncii
bătrâne sunt ploile uitate
în nori se nasc și mor 
fulgere se-aruncă demente
în piatră sfărâmată se naște
un bob și un altul și duse-s
în vânt nu-i praful 
e miezul de piatră

vreascuri

ard în tine mocnit 
stropite cu ape sărate nu prind vâlvătaie 
te bucuri că îți rămâne și ție oxigen 
dar în fumul negru și des te sufoci 

așchii se rup din tine și întrețin focul 
simți mirosul de suferință tăcută
trosnetele sunt înghițite 
de cenușa care îți rămâne în urmă

te vor spăla ploile 
atunci când vei renunța să te mai ții în brațe 
prin ruptele ape te vei strecura 
în pântecul în care vei învăța să mori

te-acoperi cu placenta care 
ți-a fost și prima și ultima mângâiere 
să-ți fie pansament arselor răni 
din ultima bucată de lemn nu ceri o cruce 

te rogi să fie pusă pe foc

polenizare

poți prinde fructul și-l poți gusta 
acesta mai poartă floarea în sine

să ai totul nu înseamnă totul 
dacă mereu vei putea atinge doar un punct 
precum și dacă ești pretutindeni 
nu presupune că ai totul 
ceea ce nu are nevoie de spațiu 
nu vei putea avea 
așa va fi să fie 
te vei mulțumi cu ceea ce ai 
și vei alege dacă vei folosi 
ceea ce poate cuprinde întreaga materie 
doar că 
toate răspunsurile nu sunt 
dacă n-au fost puse toate întrebările 
și când vei crede că ai pus toate întrebările 
te vei mulțumi să fii tu cel folosit

dilemă

tu, soare, care ne privești de la zenit, 
tu, cel care știi cine ești și de ce strălucești, 
să-mi spui: eu, un crepuscul, sunt amurg ori răsărit?
dar amurgul, este lumina muribundă 
sau întunericul care se naște?
dar răsăritul, este întunericul muribund 
sau o lumină care se naște?

ești prima și ultima mea mângâiere!
amurgul mi-e privirea peste care 
se așterne noaptea ca o pleoapă obosită, 
iar răsăritul mi-e privirea care-mi păstrează în ea visul, 
atunci când mătasea nopții plutește departe, 
printre stele

viespar

cum ar fi cuibul acela de viespi de care te temi 
doar pentru că ai auzit că trebuie să te ferești
dar mai ales dacă ai simțit veninul 
cum mușcă fierbinte din tine

poți să fugi sau poți să îngheți 
dar poți să primești să respecți
căci respectul nu-i neapărat despre ceea ce simți

privești și admiri și ești primit
nimeni nu își risipește veninul atunci când este îmbrățișat

și ei vor să fie ca tine 
dar le-a pătruns sângele otrăvit până în minte 
acolo a prins cheag din pulpa copacului crescut în om
fiecare gând pierdut cu fălcile sale a tot rupt 
și-a rupt și-a mai rupt 
până când cheagul cuib s-a făcut

dualism - decupaje

urmez linia ce curge
pe hârtie o lacrimă întinsă
pe colț de peniță albastrul
se zbate sensul cuvântului
fără formă nici gândul 
nu zboară alături de visul care
tremură și pleoapa sub strop
de lumină se-agață pasărea
spre cer își caută cuibul 
ascuns stă și apusul pe care
îl caut mereu pe locul 
amurgului nu-i este sete
de întuneric se prinde înșelător
ultima rază se-ascunde 
în spatele tău te privește 
pe furiș apare deghizată-n 
răsărit stropit cu rouă este
semnul pe care-l urmez 
pe linia ce curge pe hârtie 
o lacrimă întinsă între 
cele două bucăți de mine
împreună mă fac imperfect

leac

dacă vezi un înger rănit, 
nu alerga mai repede decât poate el să zboare, 
poate fi chiar îngerul tău

ploaia care cade peste tine, 
rece și aspră, 
de parcă ar vrea să te muște cu stropi de sticlă, 
tu primește-o ca pe o pană de înger, 
speriată, 
care își caută trupul 

lasă-te gustat, pe îndelete, 
picăturilor ce-alunecă pe tine 
primindu-ți căldura pe care le-o dăruiești; 
vor zâmbi când le vei ține la piept 
și din cântecul inimii tale vor învăța să te mângâie, 
atunci rana îngerului se va tămădui

cea mai lungă noapte

să inventăm un altfel de calendar
în care însemnat va rămâne 
că a fost seară și dimineață n-a fost să mai fie
să ne conturăm desenând pe întuneric
tu pe pielea mea
eu pe a ta 
propria facere a lumii în starea dintâi 
unde să ne pierdem urma
dar să rămână povestea 
dinaintea primului răsărit de soare 
ca după o dragoste trăită într-o noapte polară

baba oarba

te-ai ghemuit să poți prinde mângâierea toată 

tăcerea își face loc între două expirații 
invadând partea din tine care doar mai șoptea 
acum taci și știi 
strigătele există oricum
cele care nu se mai aud 
sunt doar un cumul de gânduri nerostite 

uneori stai pe o turlă
îți pare că acolo ești deasupra
să te privească de sus n-au cum 
îți lași picioarele s-atârne peste margine 
și mijești
pui talpa peste toți cei care mișună 
precum Gulliver 
doar că nu poți prinde în fantezie 
și corbul care croncăne ironic 

între tine și orizont tăcerea ta 
și pofta lui să-ți ciugulească ochii

haina pe care o porți este țesută dintr-un singur fir 
și ghemul se deșiră și este tot mai mic 
sub ea te afli gol departe de văzul lumii 
doar uneori câte o căpușă se strecoară 
de sângele-ți pietros se leapădă repede 
pe locul mușcat crește o floare singuratică 
în fiecare loc alta 

te întrebi dacă din firul rămas 
poți să faci un mic ocol 
unii îi spun amânare tu îi spui aventură

acord existențial

este ceea ce este ți-ai zis apoi nu ai mai întrebat 
doar ai umblat pe jos atingând uneori câte o floare care
prinsă de vânt s-a preschimbat în fluture 
l-ai lăsat să ți se așeze pe genunchi 
atunci când te-ai oprit lângă izvor 
dar apa l-a luat și-a devenit pește 
știi despre asta pentru c-ai stat alături de el 
între valuri 
ferindu-te de ploi 
ți s-a așezat pe umăr până spre amiază 
când soarele a sorbit toată apa 
și peștele a prins chip de pasăre fără nume 
una care semăna cu aceea cu aripile legate de nori 
și de tine 
altfel nu ai fi învățat să zbori

peste toate o furtună 
un fluture a dezlipit dintr-un solz de pește
și oasele unei păsări au fost umplute cu ape
peste tine s-au scuturat florile toate
sub povara petalelor ai fost prins 
de-o rădăcină

eclozare

pe același loc puiul 
să prinzi coaja oului sfărâmat este 
cel mult o metaforă
hartă nu-i pentru drumul spre înapoi

peste nevăzut așterni toată zbaterea 
să-i poți da un sens le numești Nimic
chiar dacă mereu au fost două
și împreună au săvârșit devenirea

ai fost învățat să pui vieții capăt în moarte
dar moartea șoptește înainte să fii
doar că ai ales să vezi sublimul în ceva
când toate-s născute din sublim

dacă n-ai fi adunat întreaga tăcere
Nimic este tot ce ai fi avut de spus

vis ruginit

galbenă lumină într-o casă cu inimă roșie 
așa îmi par privindu-le din poartă 
prin întunericul lipit de geam 
din perete cuiul lipsește

simt cum o lume se eliberează de alta 
cum se prind chipurile lor pe icoane 
aș fi vrut să le am alături mereu
drum lung le-am purtat dorul

galbena lumină devine-o pâlpâire
prin geamul tot mai mic 
întunericul pătrunde
până în colțul în care
ghemuită 
inima zvâcnește și devine
din ce în ce mai cenușie 

poarta se îndepărtează
deasupra coboară nori
peste toate vântul adie 

dimineață-i iar 
înainte să se ruginească visul 
văd cum
peste streașină văl de ape 
atârnă
aerul se răstoarnă amețit în 
aroma liliacului înflorit
o gutuie bătrână urează
bun venit
rândunicile-s două