ziduri

muntele nu s-a așezat în fața râului, el l-a izvorât apoi i-a arătat calea.

de la munte s-a inspirat omul și a ridicat temple în mijlocul cetăților- celor însetați să le astâmpere setea și rătăciților să le arate calea. până când omul s-a crezut munte. toate izvoarele-s la el și toate drumurile vămuite. în mijlocul cetăților au rămas templele goale.

 nu arde locul, doar s-a golit

și trupul care ieri ardea
azi, 
e doar cenușă
îmbrăcat în cioburi
și s-a răcit.

nu-s gânduri și nici vise, 
nici visare…
de pe pereți cad umbre
peste ochii ce-au uitat să plângă;
azi doar privesc tavanul
din care cad ploi
de disperare.

acolo jos, 
sub rădăcini uscate
- în amintiri se-nalță plopii
alături de mormânt- 
chipul tău,
zâmbetul și graiul,
s-au transformat, 
s-au dus spre nori
- păsări speriate.

pe zidul rece, 
ceasornic- inima se zbate
prin el mocnește timpul
și cade pe podea; 
mă leagă, mă izbește
o suferință arsă
în fumul lumânării
te prinde-n cer
de-o stea.