m-au botezat într-o apă strâmtă rămasă-n cristelniță după ce-au botezat cu alai pe unul c-o gură mare, atât de mare că a înghițit icoanele și vitraliile cred că mi-a înghițit și mie vorbele le-aveam pregătite erau mai mult un fel de rugă în mai multe dorințe dar când mi-a venit rândul apa aia era rece, nașii grăbiți și turla bisericii rămăsese borțoasă și se ascundea după niște grinzi pline de carii așa că am tăcut până când…
până când nu-ți răstălmăcești toate gândurile nu ai vreme să taci și dacă n-ai vorbe tot vei spune că d’aia e cântecul și poezia și d’aia sunt culorile și pietrele să le luăm de prin cufere de prin scoarțele stejarilor de prin amețeala zborului ori de prin râuri sau prăpăstii și să le punem în bătătură din când în când să le luăm în brațe să le spunem șoptit: tu taci, eu tac, nu-i vreme de vorbe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu