columna noastră 
e la prima piatră deasupra pământului, 
căptușită cu mușchi moale 
să ne lăsăm somnul călător 
în poveștile străbunilor. 
cioplită-i cu miez de descântec, 
să ne apere 
de uitările care vor veni. 

chipul meu e un punct, 
chipul tău o virgulă, 
două chipuri lăsăm continuare. 

columna noastră am zidit-o adânc, 
să fie de veghe 
pământului în care dorm 
cei de același neam. 

lângă ea,
un salcâm și o fântână, 
cine se va opri să-și facă odihnă 
și-o piatră să pună, 
până la cer, 
cu norii cunună. 

lângă ea, 
cartea ce-am scris-o 
cu literă de mână, 
despre ape, izvoare și pâine; 
despre pădure, munte și soare, 
jocul sub cântec de fluier, 
despre feciori și fecioare. 
să ne știe cine va fi să ne știe. 

columna noastră 
va fi mireasa de stâncă, 
spoită cu lut, 
cu văl din frunze țesut, 
țintuit cu stropi de ploaie, 
să o iubească mirele tăcut, 
cerul senin și albastru.