foamea

există în această lume locuri care, 

îți pot fi capăt de drum 

sau izvor al devenirii. 

te poți hrăni, sau te poți usca... 

depinde de tine, nu de altul,

și cât ești în stare 

să te legi rădăcini sau,

dacă te spulberă vântul.

a fost cândva, într-un loc…

avea pâinea neagră gust de foame,

când foamea o hrănea, 

și gust de risipă,

avea.

atunci deveneam porci.

cum așa!?

câte un om, câte un porc și 

câțiva saci cu pâine.

nu știam că o pâinea ar fi putut hrăni 

copiii lepădați.

luam pâinea dospită, 

pe o cartelă, limită a indecenței,

și ne creșteam porcii 

cu pâine neagră. 

nu de săraci, ci de sărăcie. 

nu de proști, ci din prostie.

o noapte, apoi o zi și apoi încă o noapte,

atât dura să treacă timpul, 

într-un decembrie geros, 

să ne cărăm porcii la bloc.

porcii și bidoanele cu vin.

trosneau șinele și oasele înfometaților trosneau,

îngropați. 

nu ne era foame, 

ne era doar teamă de foame; 

pe noi ne născuse nu iubirea 

și nici ura,

eram născuți din trupurile înfomentate,

din trupurile purtători ai amintirilor.