te îmbracă purtându-ți trupul pe dos, se hrănește din tine precum vâscul din copacul ce-l crede ramura sa, ultimul sărut i-l porți, să-l duci cu tine nu știi, să o iei cu tine, nu poți.
din pasăre, fulgul desprins alunecă spre pământ și crede că zboară, și-i pare că e pasăre ori de câte ori vântul înalță trupu-i plăpând/ așa cum off-ul scăpat de omul suferind, se crede cuvânt;
cum apa e drumul spre viață, e viața, deopotrivă obstacol ce-nfruntă peștele care o soarbe, o respiră, care cu ea se luptă, să-și prindă sămânța, lângă izvoare/ la fel suferința gânditorului, între prezent și trecut, ce-și rupe cugetul și-l lasă să se scurgă, strop de sine, pe-i hârtie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu