… și-apoi

aș vrea să spun mai mult decât o fac cuvintele. îmi zic să folosesc muzica/ nu. nu sunt compozitor și nu sunt nici cântăreț; nu mă prezint nici ca un ascultător. folosesc doar cuvântul, “muzica”. îl strecor pe coala de hârtie și din el se nasc toate notele. unele zboară, precum liliecii, sunt surde, dar găsesc calea ascultării și prind formele toate. da, îmi zic. așa e de spus, folosind muzica. ce poate fi mai vibrant?

recitesc manuscrisul dar, tot ce-am dorit să spun nu-i acolo. nici cuvintele, nici muzica, nu reușesc să spună tot ce am de spus. de aceea folosesc culoarea. ați înțeles deja, nu sunt pictor. nici nu am vreo galerie de artă și nici măcar privitor, cu ochiul limpede, nu sunt. iau cuvântul “culoare” și dau cu el peste diacritice, peste virgule și peste unele cuvinte. povestea mea prinde contur alb-negru prin rădăcini și cu stropi de lumină repezită, prinși de litere. stropi ce fură imagini din închipuitele depărtări zgribulite deasupra nordului. cât magnetism! 

citesc, ascult, privesc… în somnul creației proprii mă văd prizonier al viselor neîmplinite. cui să poți spune tot ce ai de spus dacă tot ce ai de spus este doar o fărâmă? nici cuvintele, nici muzica, nici culoarea nu-s destul. trebuie să pun pe coala de hârtie și piatra cioplită, arcadele de lemn și miezul de pământ ars, trebuie să prind mărgele de sticlă, să mă împrietenesc cu un mim care, printre rândurile mele, să spună povestea ce-a rămas nespusă.

dacă aș începe cu “…și-apoi” ar fi de înțeles că am lăsat pe undeva un început. arheologii cuvintelor vor săpa și vor găsi povestea. și, mă gândesc să nu las nici un indiciu, iar la final să închei cu misteriosul “și-apoi…”.  dacă vor fi curioși, vor ști încotro.

și-apoi…

aș vrea să spun mai mult decât o fac cuvintele. 
îmi zic să folosesc muzica. 
nu. nu sunt compozitor 
și nu sunt nici cântăreț; 
nu mă prezint nici ca un ascultător. 
folosesc doar cuvântul, 
“muzica”. 
îl strecor pe coala de hârtie 
și din el se nasc toate notele. 
unele zboară, 
precum liliecii, sunt surde, 
dar găsesc calea ascultării 
și prind formele toate. 
da, îmi zic. 
așa e de spus, 
folosind muzica. 
ce poate fi mai vibrant?

recitesc manuscrisul dar, 
tot ce-am dorit să spun nu-i acolo. 
nici cuvintele, nici muzica, 
nu reușesc să spună tot ce am de spus. 
de aceea folosesc culoarea. 
ați înțeles deja, nu sunt pictor. 
nici nu am vreo galerie de artă 
și nici măcar privitor, 
cu ochiul limpede, nu sunt. 
iau cuvântul “culoare”, 
dau cu el peste diacritice, 
peste virgule și peste unele cuvinte. 
povestea mea prinde contur, 
alb-negru prin rădăcini 
și cu stropi de lumină repezită, 
prinși de litere. 
stropi ce fură imagini 
din închipuitele depărtări 
zgribulite deasupra nordului. 
cât magnetism! 

citesc, ascult, privesc… 
în somnul creației proprii mă văd 
prizonier al viselor neîmplinite. 
cui să poți spune tot ce ai de spus 
dacă tot ce ai de spus 
este doar o fărâmă? 
nici cuvintele, nici muzica, nici culoarea 
nu-s destul. 
trebuie să pun pe coala de hârtie 
și piatra cioplită, 
arcadele de lemn 
și miezul de pământ ars; 
trebuie să prind mărgele de sticlă, 
să mă împrietenesc cu un mim care, 
printre rândurile mele, 
să spună povestea 
ce-a rămas nespusă.

dacă aș începe cu “…și-apoi” 
ar fi de înțeles că am lăsat pe undeva un început. 
arheologii cuvintelor vor săpa,
vor găsi povestea. 
și, mă gândesc să nu las nici un indiciu, 
iar la final, 
să închei cu misteriosul “și-apoi…”. 
dacă vor fi curioși, 
vor ști încotro.

și-apoi…