rutina desenului pe sticlă

eu, când mă trezesc, privesc către fereastă/ de unde stau se vede dealul, copacii verzi și cerul senin*/ dealul își fumează aburii de ceață și îi răsuflă tăcut din barba-i verde, creață/ copacii-mi fac cu mâna, articulat cu palme ce se rotesc în mângâiere de vânt lin/ iar cerul… cerul mă îmbată cu nevoia de a sorbi viața ca pe prima și ultima bucurie/ din priviri, cu-n gest umil, îi salut, stăm la taclale, îi ascult dar, nu prea mult/ am mână de artist, mi s-a spus, așa că îmi rotunjesc genunchii de porțelan ce-au prins, pe ascuns, rădăcini colțuroase și-mi imaginez că sunt victima lui Paris fără să dau vreo satisfacție căclâielor care-mi cer tributul durerilor/ uite așa, mă despart de mine, pentru încă o zi, mai întâi sub stropii calzi, în timp ce fredonez, sub duș, puținele acorduri, capturate cândva/ apoi, mă aventurez către malaxorul urbei, dar nu înainte să dau binețe câinilor care își moțăie somnul după tura de noapte, pe câte un petic cald, de asfalt, și pisicilor cocoțate, sfidător, pe un gard.

spre seară, ne întâlnim cu toții, iar/ povestim despre ziua ce-a fost, ascultăm cântecul hipnotizant al greierilor până când, stelele își vor termina desenul pe cerul negru, de sticlă.

*undeva, în zorii aceia lepădați de poezie, închid ochii și îi văd la fel, tot verzi, tot senin. e alegerea mea în ce fel beau cafeaua.

eu, când mă trezesc, privesc către fereastă.
de unde stau, se vede dealul, 
copacii verzi și cerul senin*. 
dealul își fumează aburii de ceață 
și îi răsuflă tăcut din barba-i verde, creață; 
copacii-mi fac cu mâna, articulat, 
cu palme ce se rotesc în mângâiere de vânt lin, 
iar cerul… 
cerul mă îmbată cu nevoia de a sorbi viața 
ca pe prima și ultima bucurie. 
din priviri, cu-n gest umil, îi salut, 
stăm la taclale, îi ascult dar, 
nu prea mult. 
am mână de artist, mi s-a spus, 
așa că îmi rotunjesc genunchii de porțelan 
ce-au prins, pe ascuns, rădăcini colțuroase 
și-mi imaginez că sunt victima lui Paris 
fără să dau vreo satisfacție căclâielor care 
îmi cer tributul durerilor. 
uite așa, mă despart de mine, pentru încă o zi, 
mai întâi sub stropii calzi, în timp ce fredonez, sub duș, 
puținele acorduri, capturate cândva 
apoi, mă aventurez către malaxorul urbei, 
dar nu înainte să dau binețe câinilor care 
își moțăie somnul după tura de noapte, 
pe câte un petic cald, de asfalt, 
și pisicilor cocoțate, sfidător, pe un gard.

spre seară, ne întâlnim cu toții, iar, 
povestim despre ziua ce-a fost, 
ascultăm cântecul hipnotizant al greierilor 
până când, 
stelele își vor termina desenul 
pe cerul negru, de sticlă.

*undeva, în zorii aceia lepădați de poezie, 
închid ochii și îi văd la fel, 
tot verzi, tot senin. 
e alegerea mea în ce fel beau cafeaua.