povestea pietrelor

pietrele-s grele pentru că n-au aripi, pietrele-s ușoare pentru că n-au rădăcini, pietrele-s poduri  ca să le ia apele, pietrele nu se îneacă pentru că nu le este sete, pietrele-s înțelepte, d’aia tac

până când

din daltă s-au rostuit aripi, în pământ au fost zidite încolțite-n oasele adormite, râul trecerii a secat și pietrele s-au înecat în lacrimi

din piatră e crucea

povestea pietrelor zboară până în praful de stele, apoi

din facere, din destine, pietrele se leapădă de aripi, de rădăcini, înghit oasele toate și

agățate, legate în sfori, petrec o altă zi și o altă noapte, aici, prin lumea asta

sforile unora curg lin, mângâiere; ale unora, spirale, cerul în vârtej, furtuni; ale unora se-amestecă precum câlții, trec clipele prin lumea care este toată numai alor

doar una-i prinsă-n candelabre, pânze de păianjen, zig zag, joc de iele la cacialma, cu miză pe sec, totul sau nimic

piatra cu aripile frânte