întregire

între două respirații este atâta tăcere încât ar putea încăpea tot universul acolo
de aceea trebuie să respiri iar, și iar, și iar...
până te cuprinzi și pe tine în acel spațiu. 
și când întregirea va fi desăvârșită, 
tăcerea prelungă se va contopi cu respirația din urmă;
în acea suflare îl vei afla pe Dumnezeu și pe Tine. 

flux interior

mă îndoiam de plânsul neplâns 
și ploaia înțepenea 

așteptând, tot așteptând

să-i mai vină o dată rândul...

cădea peste noi

dogoarea în roșu de seară
- oricum vine dimineața, îmi spuneai

și pulberi de ceață 

vor urca 

spre altarul de nori

așchii de soare ducând
până ne vom lepăda de griji, 
să prindem curaj 

să zâmbim

desenam pe spatele-ți umed trecutul

printre coaste pietrele netede 

poartă-a inimii tăcute

nimeni rănit să mai intre 

în adânc...

pe margine custuri,

iar unde arde focul 

umbre pierind în pereți

râde copilul spre gura neagră a lumii

hohote se ridică 

pe aripi de lilieci

ai crede că bătrânul ce stă neclintit 

privind cerul

ar fi altul...

aceeași tăcere acum și atunci

și toate-s într-unul

origine

fiecare om a fost un copil. privește cât de departe poți, până la inocența dintâi, și-apoi la vremea când copilul, ținut de mână, învăța să meargă. acolo-i esența omului, sâmburele care îi curge prin vene; tot ce-a devenit este scoarță. 

asemenea popoarele. și n-am ști să respectăm omul, și n-am ști să respectăm popoarele, fără să le cunoaștem originile.

esență

doar când sătul de gustul mierii-am fost 
m-am depărtat un pas de-aceasta
și am privit spre câmp
văzând cum se-aduna din flori nectarul

scormonind

și mă întreg cătând în mine
părți din ce-a fost zid, zidirea
și mă lipsesc zburând ca praful
bătut de vânt, în adormire
acesta-i chip și-asemănare
răzbunător și prea-urât
sau iertător și deopotrivă
tumult în toate câte sunt

galben

am încercat să-mi aduc aminte
răsfoind,
dar timpul, cu miros de cerneală, s-a uscat
printre rânduri adormite
Ce departe am rămas noi!
penița zgârâie surd,
pendula lovește,
cuvintele mor în tăcere