ultima floare

cum stă, singură, printre pietrele urbei 
văzută-i, în miez de zi, cea mai frumoasă 
și-al ei nectar e poftit 
și de musca de prin tomberoane
și de molia care atârnă sub streașină
doar un fluture rătăcit și plăpând
adus de-o boare 

de prin crâng 
nu-i dorește dulceața și-o întreabă:
 - pe tine, aici,  ce vânt te-a adus?  
floarea se-apleacă 
și lasă o petală pe caldarâm
în loc de răspuns
- de așa ceva e plin câmpul, spune
bătând din aripi
și pleacă

generos
praful strânge în brațe
petala rămasă pe jos