adăpost

cumva iarna a pătruns în pietre 
în ziduri și-n sobă focul nu-i 
lemnele-s cenușă demult 
au mai zburat câteva funingini 
ascunse prin fum 
departe de cărbunele ars
sperând la o viață mai bună 
dar vântul hapsânul 
le-a înghițit pe nemestecate 

cumva frigul nebunul 
ți-a fugărit visele 
ți-a îngropat sub scrum arderile 
nici mocnite nu mai sunt 
și îți tot spui la fiecare apus că 
în miez de vară 
o să căptușești zidurile cu mușchi adus din pădure 
din acela care poartă în el mirosul pământului curat 
și-al frunzelor adormite 
să îți râzi de gerul rătăcit în buza primăverii 
și să nu mai măsori limbile de foc 
uscate de la cât au răbdat setea de moarte