petec de lume

mie îmi pare 
că cerul își mândrește pletele în fiecare seară altfel 

și-o margaretă stelară își prinde la ureche 

atunci când luna întreagă se-arată
nicicând la întâmplare 

azvârle stele căzătoare în inimile pământenilor 

căci n-a fost să afle 

în tot universul 

altele care să pulseze-n iubire 

așa îmi pare

că ploaia-i sărutul dăruit buzelor crăpate 

din piatră și lut 

sub care se vor trezi

izvoarele amorțite-n adânc

pe-o roată de moară s-alunece

precum mătasea dusă de vânt

s-ar pierde prin lanul de grâu

cu miezul pocnit

îmi pare că-n lemnul stejarilor bătrâni

ascunse sunt poveștile toate

ce-ar fi să fie spuse norului 

pierdut de a sa turmă

dacă ramurile n-ar sta aplecate

sub apăsarea secolelor 

care s-au cuibărit în ele