moment

dar iată

cerul azi plin e cu ape 
nici păsările nu mai zboară

stropii de ploaie cuminți

potolesc setea răbdată 

demult

scriu despre fluturi 

cu mentă bătută pe aripi
ce dorm pe sub streșini

rândunicile n-au mai venit

nici ele
nici primăvara

câteva lacrimi 

mușcând din pânza obrazului

se-aruncă în spuza dorului

mă-ntreb

cine să fi țesut florile acelea

pe marginea ochilor?

doar un vis

am avut un vis 

se făcea că visam, visam 

și tot visam 

cum se dă timpul înapoi

înapoi, înapoi, înapoi... 

ajungând la timpul dintâi 

dincolo de care nu mai era niciun trecut 

atunci am adăugat 

din cel ce n-a mai fost 

până m-am întâlnit eu cu mine

visând

și m-am speriat foarte tare 

credeam c-am rătăcit, 

atemporal,

ori c-aș fi murit,

dar șoaptele mi-au spus: 

- fii liniștit, e doar un vis.

nimic înainte, nimic înapoi.

semn

cine va înțelege cuvântul necuvântat?
lumina iubirii și-a morții, 

cu a ei pâlpâire, 

cine-o va ști?
despre toate ce-au fost și vor mai fi, 

cum se va spune?

toate-s cuprinse în lume 

și lumea toată e în mine

cu înțelesul și neînțelesul 

din câte sunt

purtând câte un nume

despre câte am aflat 

semn vă las

un fluture roșu

să mă știți așa cum sunt

cum altfel nu pot să fiu

însăilare

se va scurta drumul de nimeni păşit

cu fiecare zi tot mai aproape 

deşirându-se

în urma sa lăsând 

firul deznădejdilor

privirile nu vor răzbate 

dincolo de perdele

mătăsuri ţesute din stropii de ploaie

s-ascundă singurătatea celui pe care 

n-are cine să-l ţină de mână

frunza se va așterne pe cărare

alinare pe fruntea suferindului

ce-n agonie se vede cu tălpile goale 

alergând

 

noaptea despletită

îi va însăila rănile

din el să nu zboare

pasărea albă  cu oasele frânte

***

alinare-i frunza pentru cărare

la fel compresa 

pe fruntea suferindului

ce-n agonie se vede 

cu tălpile goale 

alergând

 

 

simfonia peştelui

să uitam sunetul muzicii 

ar fi este destul
să crească în noi rădăcina lăstarului 
care nu ştie să devină 
și nu va ţine de umbră 
nici adăpost de ploaie sau vânt 

umbrind înăuntrul 
se va ramifica
ca îndoiala în minte

să uităm cum se vede culoarea 
cerului dintâi 
a soarelui de pe urmă 
atât ar fi nevoie să crească pe noi
o scoarţă
precum ciuperca peste copac
dincolo de care va adormi tot blândul 
lăsând privirile fiarei către afară

priveşti la peştele din acvariu 
crezând că singura lui grijă a fost să-i fie schimbată apa 
dar l-ai visat azi noapte 
cum se lepăda de solzi şi dansa în ploaie 

și îți spui că putea avea parte de o moarte mai bună 

Poză făcută fără instrucţiuni

nu mai ştiu 

s-a întâmplat înainte sau după

a fost prima sau ultima oară

dar se cuvenea imortalizat momentul

mai ales că lumina roşie se întrerupea 

atât de delicat

de parcă ar fi oftat 

pătrunsă

 

în fotografie a rămas nemişcarea tăcută

 

se zice că trucul nu poate fi reuşit 

dacă n-am lăsa imaginaţia să treacă prin cadru

 

am privit pentru o clipă 

apusul feliat de o frunză 

şi-a fost de ajuns

 

nimeni nu l-a simţit

când s-a strecurat

Iluzii

am realitatea mea compusă din visele nopții,

stridii care-mi filtrează marea de gânduri 

îmi duc amintirile pe masa înfometatului.
- ăsta da sacrificiu! spun pescarului,

care prinde în plasă pasărea obosită și-o aruncă momeală.
iluziile zilei, cu sete și foame, durerea din carne, 

tristeți trecute-n jurnal, 

lacrima ce cade la trecerea dintre ani... 

doar un coșmar.
- ți se pare c-ar fi! spune pescarul rânjind.  

pe stradă, mulțimea mă privește cu lăcomie.
fug spre casă, aerul se îngroașă, mă scufund, înot... 

iată-mă că sunt, iată-mă că-s altul;

în mine se naşte o perlă.

Clipeşte

umbra umbreşte 

zborul se zboară 

gândul gândeşte 

căderea doboară 

vântul vânteşte 

seara se-nseară 

clipa clipeşte 

strigătul zbiară

omul e umbră 

omul umbreşte 

omul e gând 

omul gândeşte

omul e zbor 

iute el zboară

omul e vânt

nimic nu-l doboară

seara se-nseară

nu strigă

nu zbiară

o clipă clipeşte

ultima oară 

umbra umbreşte...

dovada iubirii

după miezul nopţii

prefăcându-mă că dorm

firul amintirilor se strecoară 

printre gânduri 

ca motanul lângă sobă 

şi toarce şi-i tors... 

 

prinsă-i de perete 

o lampă cu gaz 

să fie 

cum a mai fost 

 

mi s-a spus 

că cine te iubeşte 

te-acoperă cu un ţol

atunci când adormi dezvelit 

 

către dimineaţă

strop de lumină

pâlpâie iubind

reveneală

a venit vremea să facem poza. strângem podoabele, așezăm zâmbetele de sărbătoare în cutii și le depozităm pentru data viitoare. ne spălăm cu busuioc, curățăm osânza, tragem aer în piept, rotunjim semnul crucii.

gata! suntem pregătiți să înnoptăm. dimineața cealaltă ne vom pune zâmbetul de drum şi hainele de lucru.

pășești gândind despre lumea asta: războaiele, inflația, globalismul...

"cred că nu voi mai folosi aceeași rețetă de boeuf".

- să trăiești, vecine! 

copacul de plumb

uite-l 

cum se lasă într-o parte

copacul de plumb

și mă îndeamnă

să mă caţăr în el

 

îmi oferă fructe

acum am devenit 

omul cu burta de plumb

m-aș îngropa cu totul

să-mi las pământului

povara

 

aș vrea să zbor 

dar nu puteam nici când

eram ușor

în acest decor n-am cum

umbrele cad

și-un vânt vineţiu 

se izbește între funiile

unui vârtej

de plumb

firește

atât de aproape e cerul

copacule de plumb

peste lumea întreagă

apasă cu ploi

care străpung tot 

ce le iese în cale

în urmă tăcerea...

 

***

uite-l 

cum se înclină

copacul de plumb

îndemnând

să mă caţăr pe el

 

aş vrea să zbor

dar fructele sale

mi-au transformat

carnea în plumb

 

m-aș îngropa

să-mi ia pământul

povara

 

vântul izbește

cu vârtejuri de plumb

aproape e cerul

peste lume atârnă

ploile străpung

tot ce le iese în cale

sub umbre de plumb

tăcerea apasă

femeia cravată

când stai aşa 

prinsă de mine

şi-mi spui că vrei să te port

ca pe o cravată

iar eu îţi spun 

că mie-mi place genul sport

dar tu aluneci

mătase dezlegată

mă gândesc 

să-mi schimb stilul

de-a mă îmbrăca

plimbare urbană

cabluri peste tot 

irespirabil

te simți ca o muscă 

în ţesătura unui păianjen 

amator 

și lipsit de curaj 

ce stă în umbră

şi scuipă alte cabluri

boscorodind 

 

un nor roşiatic 

pe un cer negru 

în pâcla nopţii 

pare o rană 

peste o altă rană 

ochi zemos într-o carne 

în putrefacție

te cheamă 

să i te alături

dar cât de frumos 

doarme râul 

între maluri

se-alintă pe nisip.

oare-n visul său

mângâiat o fi de sălcii 

ori se-ncruntă a junghi

sub apăsarea

podului de piatră?

uite și luna

d-un fir de praf

atârnă

hai, prietene

acasă