ultimul cuvânt

port în tăcere cuvintele

din vremea în care știam 
că plinul din ele se va ivi

dacă le voi dărui 
cu o parte din mine 

așa cum sunt 
nepotolit 

în fața altarului lumesc

lasă-mi sub brad o foaie 

pe care să fie însemnată
promisiunea unei clipe

pentru când voi simți

să vă las scris 

ultimul cuvânt

dezbrăcaţi de măşti

oraşul adoarme

lămpile clipesc 

ca nişte ochi de îngeri obosiţi 

liliecii muşcă din ceaţa mărgeloasă

oraşul trosneşte sub ziduri

oasele dorm acoperite de carne

nimeni acasă

printre stele pământenii încing hore 

bucurându-se de viaţă

 

în fiecare noapte ne dezbrăcăm

revenind la noi 

 

 

de lemn

are cerul, uneori, apăsare grea şi înţepătură de ghimpe

se lasă peste mine, iar eu, ca un miez de nucă, mă despic

o parte doarme 

visând apusul înghiţit de albastru

celelalte, legate în aceeaşi cruce de lemn, privesc răsăritul

aşteptând să le vină rândul

 

are pământul, uneori, o umbră cleioasă

ca dâra unui melc prelinsă sub tălpi

tălpi ce ţipă de sete

sub ele drumul în ape curgând

iar apa... 

uneori mă cheamă-n adânc

dar eu, lemn uscat, plutesc între maluri

despre suferință

Suferința trăită și reflectată profund poate fi o cale spre desăvârșire, dar pentru a deveni transformatoare trebuie integrată prin înțelegere, empatie, iertare și iubire; fără aceste condiții, suferința rămâne doar suferință.

Și dacă nu vrei să uiți nimic, porți suferințele cu tine.

barca de hârtie

pe-această barcă de hârtie 

noi încă mai plutim visând

la vremea bună ce-o să fie

din când în când

 

nu plângi, nu plâng 

noi știm ce toată lumea știe

o lacrimă scufundă orișicând

fragila barcă de hârtie 

în oglindă, doar replici

ultimul copil născut din dragoste 
e cel din urmă chip pe care l-a dat Dumnezeu 

cu lacrimă, zâmbet și cuvânt

căci a venit vremea să-și ia chipul înapoi

și iată, Dumnezeu s-a închis 

în cea mai îndepărtată gaură neagră  

unde fără-de-început 

fără-de-sfârșit 

s-au contopit

prima zi din facerea nouă a început

replicile împrumută gesturi, 

rostesc cuvinte, repetă lacrimi

tot ce-a fost s-a reprodus 

la început mai timid, apoi tot mai grăbit 

dar fără Dumnezeu sufletele au rămas mute

s-au umplut spațiile cu ecouri

să-l facem pe Dumnezeu, spun ei

dar unde-i începutul? unde-i sfârșitul?

cum aflăm chipul 

într-o lume care nu mai știe să iubească?

...

departe, foarte departe

o mână mângâie o față

gest mic, neplagiat

o fisură prin care trece

o nouă rază

aforism

sufletul meu merge cu două săbii la brâu

una taie frica — se numeşte credinţă 

cealaltă ţine balanţa vieţii — i se spune raţiune

masca

dar ce-mi este această faţă 

această faţă ce mi se-aşează peste faţă

şi arde şi e grea şi curge

dar ce-mi este această limbă uscată ce mă îneacă

și tace și fierbe și strânge

 

un fir de nemurire în stropul de salivă

pe la colţul gurii

cu dosul palmei îl şterg

şterg orice semn 

n-aş vrea 

zău că n-aş vrea să se afle 

cât de mult 

cât de mult mă bucur de viaţă 

aforism

o regulă care prin nerespectare sa generează un conflict (chiar și cu sine) se va respecta, ori se va impune

ecoul creației

între piele și bici  

se naște clipa

ca un ied ce tremură în iarbă  

rugându-se vântului să nu mai bată

să nu ducă mirosul sângelui  

în adulmecarea fiarei

o clipă firavă

nedurerea păstrează gustul speranței

apoi plesnește 

cântecul durerii intră în carne  

ca o larvă ce-și caută cuibul

lăsând în urmă o dâră de piatră

trupul învață  

trăirea sfărâmarii din sine

nu ne mai întindem unul către altul

nisipul din noi se rupe la fiecare atingere

apusul ne lungește umbrele

ne însemnează locul

apoi ne soarbe

ne înghite

o mână de praf 

atât mai rămâne

și tot dăm vina pe întuneric

dar în urma luminii răsună ecoul:

eu te-am făcut

eu te omor...

eu te omor...

singurătatea-n miliarde de uitări

uneori mă caut prin mulţime

mă găsesc în cel 

care privește obsesiv ușa unei biserici

de parcă pe acolo ar trebui să vină tot ce s-a pierdut

alteori în cel de pe o bancă 

privind liniile pe care nu mai vin trenuri

într-o gară pustie în care 

câinele părăsit încă mai așteaptă

unde sunt?

nici nu mai cunosc sensul întrebării 

doar ştiu că mi-a rămas o singură cale 

uşa aceea dincolo de care vibrează în tăcere miliarde de uitări

 

rareori sunt văzut 

şi-atunci doar o clipă 

în care stoarcem nespusele

intens 

cu atât de multă întrepătrundere 

de parcă sfârşitul lumii ar fi aici

şi tot ce ne-a mai rămas de făcut ar fi 

să ne spunem toate gândurile

dar cui?

 

uneori trec pe lângă şcolarii gălăgioşi

păsările zboară să le facă loc 

iar noi ne întoarcem spatele 

un gest firesc 

al unor necunoscuţi

 

joacă printre rânduri

când am uitat să mai ies la joacă

ce mult de-atunci

dar... încă-mi amintesc 

c-am scris

și-am scris...

acum citesc

 

era o seară goală 

luna mânjită cu rimel

un nor tremurând  

se despletea în stropi de stele

iar eu 

pierdut în gând și în visare 

prins de vraja unor lumi

unde n-am ajuns nicicând

scriam

rând după rând

 

și-acum

scriu, citesc, uit, revin

în joacă 

 

 

 

durerea desprinderii

durerea desprinderii de viață

se naște ca un țipăt mut

într-o lacrimă cu rost ascuns

un gând rătăcește

spre toate ce-au fost, spre ce-ai avut

și pare că-s duse nicăieri

durerea desprinderii de viață

poartă culoarea morții care se adună

pe frunza ce-a gustat din brumă

iar vântul, car mortuar, o ridică

spre somnul pădurii,

spre partea pierdută în clipă

 

 

odihna celor frumoși

sub lespezi, pământul respiră

e dorul rămas, cel de pe urmă,

iar brațul de piatră cuprinde

somnul celor plecați

crucile, copaci împietriți

goi de frunze și umbre  

raze de soare visează

vântul de toamnă-i oriunde 

flori topite de brumă

lacrimi înfipte în gheață

o pasăre neagră și sumbră

cântă în lemnul târziu

cerul, clopot adânc

adună în sine tăcerea

și cheamă, tot cheamă-n lumină  

pe cei frumoși, odihniți

 

preludiu în apă și lumină

deschizând ochii 

am văzut dincolo de ce era în fața mea
împietrirea se prelingea în dans văluros
nespusul se-auzea în cântec venit de departe
straniu nimic nu-mi părea 
și nici teamă nu mai simțeam 
căci tot ce era aievea se-nlănțuia-n visare
și-n vis luminile se adunau în cascade
așa mă pătrundeau apele 

cum razele trec prin trupul cerului 

dornic de-a lor mângâiere 

 

 

tăcerea din piatră și brumă

lespezile

stânci cu brațele deschise

îmbrățișând 

primenita țărână

 

crucile 

copaci de piatră 

dezveliți de vânt

în miez de octombrie

 

podoabele 

flori topite

sub bruma nopții

lacrimi lipite

pe frunze de gheață

tăcerea

pasăre de lemn

devorată de carii 

căutând taina cântării

e locul în care

odihna-și primesc

cei frumoși 

plecați spre lumină

 

 

Lumina din oase

celor care-au îndurat și-au răzbit, să fim

sămânță de plumb  

ogorul în sânge  

plugarii se-ascund

adânc în pământ

măruntaiele-i zgârme  

în paie 

pruncii dormind

suferința învață

pâinea blestem

foamea blazon

în vis li se-arată

copiii sug din aer lapte amar 

din neputința mamelor 

cu ochii îngropați

licărind iubirea

case, câmpuri, cântece 

din cenușă ridică

omul frânt 

purtând lumina în oase  

din rănile veacului

rămasă-i

o dâră de viață

 

 

................

 

 

cântec:

 

sămânță de plumb

pe ogorul în sânge

plugarii se-ascund

adânc în pământ

 

în paie dormind

și pruncii învață

că pâinea-i blestem 

și foamea blazon

 

refren (de două ori): din rănile veacului

rămasă-i

o dâră, o dâră de viață

 

copiii sug lapte amar

din neputința mamelor 

cu ochii adânc îngropați

plâng somnul odraslelor 

 

case, câmpuri, cântece 

din cenușă le ridică

omul frânt ce-n dragoste

poartă lumină în oase 

 

refren (de două ori): din rănile veacului

rămasă-i

o dâră, o dâră de viață

firul rupt

gustul dulceții de prune

îmbibată în pâine

cu mângâierea palmei bătrâne

o purtam în ghiozdan

și-n traistă o purtam 

viața printre rânduri

împachetată-n ziar

pretutindeni cu mine 

cusătura șosetei

cartofii ieșiți pe la călcâie

„Dă-i, maică, la mamaia să-i coasă.”

firul s-a rupt

vacanțe

scrisori

la timpul trecut

pânza lumii

fără nod

Ea s-a dus

tăcerea rămâne

 

 

și eu încercând să mai fiu

o vale moartă 

înainte de viață 

dorința de plăcere curge 

până se adună un vid microscopic
întunecând oasele lipite de carne

nimic nu e mai fizic decât viața

soarele arde în prima dimineață

respir greu 

sufocat de atâtea hotare

unde toți uită de mine

încăpățânat vreau să trăiesc

îndepărtez banalul ca pe o haină murdară

și las cicatricile pe-o piatră

pentru o altă poveste 

pe care o voi scrie cândva

 

ce a fost rămâne străin

fluturii zboară prin albia uscată

o apă curgătoare 

în care cineva scapă o primăvară

toamnă sângerie

frunze pe pleoape 

și arborii plâng
împădurind locul 

cu lacrimi roșii

e toamnă în mine
și-ncepe să doară
această culoare 

de anotimp sfârșit

un cer sângeriu

peste oraș 

și nimeni nu știe

că rana-i comună

 

în liniștea serii

păsări de foc 

un stol de inimi

refuză să moară 

 

 

simetria ploii

plouă

cu apă veche

apă nouă

de lângă prispă 

până peste gard
până la salcâmul 

cel bătrân din deal

iar plouă

pe măgura bătrână 

ce are dinții de nisip 

și buzele de lână 

la colțul gurii
cuibăriți lăstunii

tot plouă

și-un fir de borangic 

pătrunde cerul

prins ca un batic de doliu

pe cumpăna prea-plânsă

un fulger rătăcit

peste a vremii pâslă

și plouă

și iar plouă 

și tot plouă

măgura, salcâmul de pe deal

precis, simetric, liniar

 

 

în porii memoriei

miros de pâine

coaptă-n vatră

coceni trosnind

şi fumul 

ce se alintă-n joacă

iată-l dansând 

pe-afară 

când
frunzele subţiri 
din fibre moi 
scârţâie prin vânt 

aceasta-i lumea celor mici 

ca noi

îmbătrânind cuminți

o vom păstra în pori

pe toată

 

notă în jurnalul fericirii

viața se schimbă

în fiecare zi

pâcla dimineții

nu întreabă

devreme sau târziu

scriu încă un rând

în jurnalul fericirii

măcar o urmă

să rămână

din tot ce a trecut

etern pierdut

într-un punct  

respirațiile s-au desprins  

din același aer  

doar clipele noastre  

printre spații  

ar fi putut cuprinde  

nemurirea  

zâmbetul dăruit  

a rămas în fotografie  

promisiunile s-au risipit  

în prima geană a nopții  

două puncte  

despart un spațiu  

în el s-a pierdut acel acum  

crezut fără sfârșit  

ne-a mai rămas doar  

să prindem lumea aceasta nebună  

într-o plasă  

într-un infinit de puncte  

unde totul rătăcește

 

moartea câinelui urban

câine bătrân

orașul acesta gol

cușcă nu are

nici nu-i mai trebuie

gerul i s-a strâns în oase

molii prin blana putredă

iar zăpada cade

cade mereu peste sticlă

se văd cei din turmă

o gloată străpunsă de lanț

flămândă 

cu ochii în stele

nu pleacă 

nu vine

doar așteaptă

vulturii se trezesc  

pe gardul înghețat

rând pe rând

în gheare 

să îi scoată din țarc

orașul acesta

câine bătrân

moare încet

zbor iscălit

scrii cuvintele pe hârtie

și desenezi o fereastră

fără aripi 

ele nu vor zbura

 

chiar dacă le desenezi aripi

încă nu vor zbura 

nu au învățat zborul 

 

cum învață cuvintele zborul?

depinde cum s-au născut

păi, le-am cules de prin pagini

 

nimic nu zboară cu aripi furate sau împrumutate

 

numai celor născute din propria simțire 

le poți arăta drumul spre zbor

doar ele vor prinde aripi 

și, pe cerul cititorilor, îți vor semna numele

 

 

 

 

Punct roșu zvâcnind — Recunoaște-ți forța

glod de carne și substanță

dai la schimb ziua de mâine

pentru câteva minute albe

 

într-o palmă tremurândă

acele îți scriu chemări 

vene se transformă în drumuri

până și-n frânturi de vis

 

tare mai trosnește noaptea

când se rupe în fâșii

sânge negru curge-n străzi

dintr-odată 

stelele se surpă toate 

liliecii se ciocnesc dur între ei

ecoul tăcerii dă-n clocot în tine

te cerți cu umbrele propriului gând

ghemuit, aștepți să cadă cerul

înlăuntru

punct roșu zvâcnind

– unic reper –

apuci întunericul de gât

împingi bezna spre zidul conștiinței

o voce pierdută, sugrumată, șoptește:

„încă lupt”

la orizont, răsăritul fragil pulsează

unda speranței tresaltă himeric

îți tremură genunchii,

te ridici, lăsând să crească o scânteie

în deznădejde ai un aliat neașteptat

mic, roșu, viu

îl strângi în palmă

și simți că în fiecare clipă

încă mai poți alege viața

 

 

 

 

icoane pe prispă

vioară crăpată

stele de rouă

palme de lut

tutunul în foaie

ciutură de lemn 

flori de salcâm

lanț tăcut

soare în fier

ochi de copil

vibrații în piatră

amintiri din prispa lumii

cânta nea' Fane cu vioara

cu mâini de lut 

și praf de stele peste corzi

tutunul de prin grădină

înflorit

peste noi se topea 

iar lumea toată era o prispă

unde tataie își răsucea o foaie

la poartă 

doi salcâmi adormiți tremurau 

visând umbra pădurii

prin ochi de corb vedeam fântâna

lanțul său scrâșnind
și soarele ascuns în zale

ce-și potolea în umbre

nestinsa dogoare

se-auzea clipocind înlăuntrul

sărut rece pe umed pământ

dragostea împlinită-n adânc

ecouri prelungi

ce deveneau șoapte 

ale unor promisiuni 

vibrații în piatră

povestea perlei

o lacrimă

marea ne-o smulgea

să fie a ei, spuneai

cândva o vom căuta

o vom găsi, cândva

 

valurile au plimbat-o lin 

sub galben dospind 

în scoici albe 

pe drumuri de sticlă 

printre atâtea...alte culori 

 

verde, azi, 

o perlă

s-a întors la noi

ascultându-i povestea 

pare că înverzim 

carapace

fiecare zi deşiră 

câte un fir roşu

acul nopţii trecut prin visare

cârpeşte

dimineţi tatuate

broaşte-ţestoase străbătând soarele

limbile lor 

par cicatrici

 

 

 

 

 

 

 

 

 

linia nopţii

soarele se prăvălește 

mai bine să fug 

umbrele n-au colţii dulci

 

să fug, dar încotro?

sub tălpile mele 

dorm străbunii 

 

nu va fi prima noapte

ultima ar putea fi

înaintea ei umerii grei

 

somn lin ruga aduce

treacă dealul copiii

găsească încă o zi 

 

ne-om visa strălucind 

pe linia nopţii 

păşind  

 

 

 

Înmormântare cu dichis

Blajul este stropit de-o ploaie măruntă. În Piaţa 1848 spectacol de flori şi de umbrele. Îmi imaginez că, privind de undeva, de sus, florile şi umbrelele-s toate totuna. Mulţimea s-a adunat să asiste la ceremonia de înmormântare a Cardinalului Lucian Mureşan. Locul musteşte... şi de jandarmi. Ţinutele albastre, de jur-împrejur, par petale care întregesc tabloul. 

Merg până la magazinul din apropiere să iau ceva de-o gustare. În magazin intră şi un jandarm care se adresează vânzătoarei de la raionul cu mezeluri:

- Să ne faceţi nişte sandviciuri, vă rog! Plătesc la final totul, spune grăbit şi pleacă spre ieşire.

- Cu ce să fie? întreabă vânzătoarea. 

- Cu ce doriţi...

- Păi întreb pentru că trebuie să vă călăresc... să vă cântăresc salamul.

- Cum credeţi, puneţi ce o fi...

- Şi brânză?

- Şi.

Jandarmul iese. Afară plouă. Vânzătoarea priveşte cuminte spre uşă. În ochii ei, o herghelie aleargă printre albăstrele.

În parcul din fața Catedralei Greco-Catolice Sf. Treime mulțimea privește ecranul pe care se transmit imagini din interior. Președintele vorbește, cei din biserică aplaudă intens. "O fi bine?" pare să se întrebe Președintele. De afară aplauzele se aud atât de tare încât cineva care ar fi trecut întâmplător pe acolo ar fi crezut că e vreun spectacol. Aplauzele încetează. Președintele își reia discursul care ar fi putut părea solemn dacă n-ar fi fost izbit de încă un rând de aplauze. Nu pare nimeni deranjat de această situație. Totuși, în catedrală este trupul neînsuflețit al unui cardinal.

Ploaia s-a oprit. Poate doar ea o fi fost consternată văzând atât de multă emancipare.

când marea muşcă

cândva 

marea mușca 

un val lua 

altul aducea

cioplind gustul iubirii

cândva 

un val trecător 

ne-a luat lacrima verde

şi bătaia inimii 

încă în pârgă

 

s‑a îndepărtat 

n‑a mai revenit la mal

acum

nisip argintiu

plete mângâiate de vânt

răni vălurite

contururi neîntrupate

privind asfinţitul

 

 

suflu de lut

pasărea doarme

cuib de lut pe limba mea

respirația o leagănă

ca pe o frunză de noapte

tresare 

un cuvânt prinde aripi

se agață de o fâșie de cer

căutând stolul

mă întreb:

pasăre o fi și el

 

 

cuib în inima mea

plecarea ta
era motiv de revenire
de aceea te-am așteptat
pe locul unde
razele albastre înmugureau

cântam numele tău 
mângâiere
tremur de clopot în ecou

o pasăre zboară în cruce
semn de bine 
spun bătrânii cu glas îngropat
eu îi cred
o privesc coborând
în liniștea ei:
floare de lumină în cuib

 

 

amăgirea revenirii

rămâi la mine, mi-ai spus

şi-am rămas o noapte

şi-am mai rămas o zi

un cer, un alt cer

o stea, aceeaşi stea

te urmăream strălucind

și priveam peste umăr

trecutul 

un reper

nu poţi păstra mirosul ploii

pe câmpul schimbător

mereu alte flori

și tu 

acelaşi trup trecut

buze străine purtând

chipul rămas în oglindă

 

                                                 

 

 

rânduri de toamnă

fructele cad 

și tot cad 

șoapte rătăcite 

 

le-adun 

cu degetele goale

dar nu se întorc

nu mai găsesc
drumul spre mine

 

toamna-i tăcută

lângă pagini arămii 

poartă frunze pe buze

 

mi-e dor 

atât de dor 

să te mai scriu

să te mai citesc
măcar o singură dată
înainte ca foile să uite

 

 

 

dor de a mai fi

zemoase 

cad fructele 

de pe rochia văluroasă 

peste versuri moi 

prin pagini arămii

 

greu e

tot mai greu

să le pui la loc

 

aromele se prind 

în neuitare nerostită

sensurile răzbesc 

precum seva prin scoarță, timidă 

sub frunze 

pielea tremurândă

 

privind la tine 

îmi doresc 

să gust, 

încă un gust 

din toamna cea căzândă

peste noi

 

 

 

Dragostea într-un pachet de biscuiți (povestea)

Pentru maica mea, care a ținut lampa aprinsă. 

Pentru tușa, care ne-a dat ceai și povești. 

Pentru copilul care am fost, 

care încă mai caută stelele de la poartă.

 

Biscuiții și lampa

venea taica de la oraș  
cu pașii grei și mâinile crăpate  

prin buzunare 

câteva pachete de biscuiți  

în privire purtând 

o liniște ciudată  

noi, prăpădenii mici  
ne înșiram ca mărgelele  
pe marginea patului  
așteptând să ne vadă  
iar maica zâmbea  
îmbujorată  

lampa ardea  
ca o inimă mică  
și biscuiții se împărțeau  
ca niște comori  

fiecare mușcătură  
era o promisiune  
că taica n-o să mai plece  
că o să rămână  

dar dimineața  
biscuiții se terminau  
și promisiunea  
se stingea odată cu lampa

 

 

Fiara

a doua zi 
taica nu mai era același  

biscuiții se topiseră  
și în locul lor  
rămăsese o fiară  
cu ochii roșii  
și cu miros de fum  

maica ne strângea la piept  
ca pe niște păpuși de cârpă  
mergeți maică la tușă-ta  
că iară a băut tac-tu  

ne spunea

noi mergeam  cu pași mici  

purtându-ne sufletele în buzunare  
să nu le vadă nimeni  

 

 

Ceaiul de tei

tușa ne punea ceai  
în căni ciobite  
cu flori de tei și vorbe moi  

ne spunea că taica a fost bun  
cândva  
și că pe atunci râdea  
ca și cum n-ar fi știut ce-i durerea  

noi o ascultam  
cu ochii mari  
și cu mâinile în buzunare  
căutând firimituri 

din dragostea pierdută de fiare

 

în sobă trosnea lemnul  
ca o inimă care nu mai știe  
să bată drept  
și afară ningea  
cu fulgi mari

scrisori de la îngerii păzitori  

 

 

Furnica

de la poartă priveam stelele  
căutând să prind liniștea dintre ele  
maica zicea că-s îngeri  
dar eu știam  
că-s doar găuri în cer  
prin care scapă lumina  

o lacrimă aluneca pe obraz  
pe picior o furnică  
surdă  
îmi doream să fiu și eu una  
să nu aud  
să nu simt  
să nu mă întrebe nimeni nimic  

să car doar firimituri  
și să mă ascund  
sub o frunză  
unde fiarele n-ajung  

Pachetul mototolit

în vis  
taica venea iar de la oraș  
cu pași blânzi  
și cu zâmbetul vechi  
ascuns sub mustață  

avea în buzunar  
un pachet mototolit  
de biscuiți  
și-n ochi  
o dragoste care nu mai știa să doară  

ne strângea la piept  
fără fiară  
fără fum  
doar cu mâinile lui mari  
care nu mai tremurau  

maica nu mai plângea  

și lampa ardea  
ca-n prima noapte  
când eram prinți  
și biscuiții erau de-ajuns

 

 

 

toamna care nu o să mai vină

cât ține toamna parfumul vieții-n rouă

cu străluciri cuprinse-n carpene culori

și-ntrezăriri de aur și-albastru printre nori

îmi mai doresc să prind măcar o viață, două

uitat-am de acum și acrul și amarul

și toate-s dulci și toate-s prin răchite

iar seara languroasă e plină de ispite

cu roșu-n buze sărutând paharul

noi suntem iarăși zburători

și dezbrăcați de orice vină

în toamna care nu o să mai vină

cu ale sale vrăji prinse-n fiori

toamna treacă

un' te-ai dus, tu, primăvară
și-ai lăsat în loc pârjol
lungă secetă de vară
foc în luna lui cuptor

de-mi spuneai că fructul doare
mugure aș fi rămas
și adânc, ascuns în floare
sincer spun, m-aș fi retras

ars și vechi și plin de jale
chip trecut și fără vină
rog zeițe autumnale
toamna treacă, iarna vină

inima aceasta, neagră 

arsă e, doar un tăciune

sloi de gheață vrea să fie

îngropat-adânc în mine

toamna care nu vine

sub becuri murdare 

orașul pulsează metalic

eu, tu și un vatman 

în noapte

o frunză întreține un solo strident 

tăind aerul cu parfumul de scoarță

înainte să se oprească

pe scaunul de lângă geamul aburit

închid ochii 

ca un saxofonist în extaz

respir tandem cu tine 

orașul coboară

orașul coboară

în pământul aprins de felinare 

ritm de tobe 

pe străzi încinse de ploaie

tremurând 

vibrează castanii în noi

vântul umed adie 

dincolo de noiembrie

ne cheamă

toamna care nu mai vine 

notă suspendată

între ce a fost 

și ce n-o să mai fie

jazz 

fredonând amintirile

 

 

abandon

fruntea pe mâini ațipea

din aripi de gheaţă cădea

rând pe rând câte un fulg

 

priviri mirate zburau

perle inocente topeau

trupul omului mare 

 

ninge şi azi ca atunci

mângâieri reci şi adânci

lacrimi se-mpreunează în palme

 

valiza timpului

între lumi călătorind

timpul

navetist clandestin

mă însoțește

 

mă prefac deseori că nu-l văd

dar poartă cu el 

bagaj voluminos

 

e gălăgios și uneori cicălitor 

cu ale sale povești reluate

împachetate în parfum de trecut

 

într-o gară cu ceas oprit

îi deschid valiza: cade doar praf

îl las să plece 

cu trenul unei amintiri mai blânde

 

 

 

năucire

când m-am trezit 

dormeam
și-n somn doar păsări
îmi arătau drumul 
un drum ce se-nălța
dar, pe măsură ce mergeam,
vedeam numai hăul

mi-am zis: să dorm
și-apoi mă voi trezi
în lumea-ntoarsă
coborând ca să urc
doar să nu fiu năuc
să nu uit de ce m-am trezit

 

 

 

limpezire

nici mânie, nici răzbunare 

dincolo de noi

doar o privire curioasă 

căutând să afle culorile lipsă

ochiul întreg ne așteaptă

umed și rece

să facem și ultimul pas

în piele mustește laptele cald

vom fi împreună

în taina cristalină

lipsiți de răni și durere

într-o liniște spectrală

curați 

vom înapoia toată apa din noi

manualul iubirii

hai să ne scriem
dar nu aşa cum fac poeții

nu...
nu pe hârtie
ci pe ruine sacre 
scrijelind pe cruci

litere adânci
sângele nostru învechit
lăsându-l semnătură

cuvintele noastre 
vor fi culese cândva 

în manualul iubirii
incantații pentru cei uitați
chipuri 

prinse-n fragmente de oglinzi 
privind cu ochii sticloși

toamna

toamnă, toamnă

pleată prelungă

ne privești cu ochi căprui 

și pândești 

chiar de pe culme

căruțașii satului

prinzi pe cerul nopții tale

lună veche, arămie

o-nfăşori cu văl de ceață

și parfum de iasomie

cerni cu sârg

bruma prin vie

A fi improvizând

pe scenă se aranja decorul:

patul, masa, dulapul, o lampă
un tată, o mamă

„ne dai o mână de ajutor? 

avem nevoie de un copil în cadru…”

am rămas o clipă în prag
apoi am plecat pe furiș
lăsând în urmă un pluș
poate prea devreme
înainte să învăț
cum se joacă roluri

am călătorit spre orizonturi promise
pe sub lumini ce imitau răsăritul
și-am gustat mâncăruri cu aroma fericirii
dar în toate lipsea ceva

de aceea nu am scris despre ele

am rătăcit

prin câmpuri deschise
căutând o floare pe nume a fi

pașii mei încercând

să închidă cercul

s-au oprit
ca o pasăre ce privește mirată

un șir de furnici 

intrând cuminți în pământ

din roata unui carusel

înțepenită în noapte

privesc mușuroiul în care

improvizând

fiecare se duce la culcare

Tablouri spălate de mare

au înecat apele 

burta lumii 

ca pe o scoică spartă

 

nenăscutul din noi 

sufocă respirații sub valuri 

și tot ce-a fost 

trăiește acum doar în tablouri

 

am învățat un truc: 

desenez contururi 

cu degete tremurânde 

prin apele tulburi 

ca să le mai ating o dată

 

fotografia bunicilor 

înfășurați în zorii tineri 

mă cheamă să caut perla 

ascunsă printre cioburi și nisip 

care se duc, 

și se duc, 

spălate de mare

 

 

 

dimineți risipind argint

cad bănuți 

peste garderoba încă verde
a salcâmilor

îndrăgostiți la primul sărut

tremurând

se lasă mângâiați 

de privirea blândă a ochiului solar

bobi zgribuliți peste noapte 

se topesc

parfum de iubire îi poartă

iar fluturii 

treziți de cu zori

le sorb polenul din pleoape

e roua ce-și găsește chemarea

de-a fi

ploaia fără de nori

pânză se așterne 

alint peste lumea tăcută

foamea din cocon

mă strecor în pielea fluturelui

nu pentru zbor 

ci pentru oul cald 

unde larva învață să devoreze

tot ce este crud

prefăcându-se în vis

în coconul lipicios

răbdarea mă roade

trăirile ce nu încap într-o singură zi

le învăț pe de rost

prin mine trece o suliță de lumină

amintindu-mi

că miezul meu nu e doar carne

ci tremur între lumi

unde fluturele uită

că a fost vreodată

foame

desen pe frunza amintirilor

 

la marginea drumului 

siluetele celor duși 

lasă pași în țărână 

semne pentru cei ce vin

 

vântul smintit de ger 

împrăștie visarea 

din pragul iernii 

amintirile zboară 

păsări pe cerul sticlos

 

dantelă de rugină în poala pădurii 

bătrână ce privește spre grajdurile 

unde mânjii poartă în coama umedă 

umbre desprinse din pletele-i verzi

pe altarul pleoapelor 

se așterne un strat subțire de promoroacă

 

gene albe de nori 

se destramă încet 

peste fumul cald

foșnet blând 

frunze căzând 

mângâiere aduc 

pruncului adormit

 

paşii celui nedormit

obosiţi  

trec praguri crăpate

și punţi șubrede

care se clatină

trec prin barba dealului 

ce dospește sub brumă

unde iarba jilavă

tălpile înnoadă

 

dar iată

pe decolteul nopții adânci

suspin de lumină

zorii destramă coșmarul

soarele trosnind

se furişează prin geam

cu oasele-i bătrâne 

se gudură 

în aşternut

chiar lângă tine 

 

în palma dimineții

blândă trezire

recunoscând iertarea

spune-mi

strâng pământul 

sub unghii zvâcneşte

mă doare o piatră

crestând 

şanţuri în piele
soarele arde curgând

unde-mi sunt, Doamne, 

dinții de lapte?

nor după nor 

câmpul umbrește 

praf și rugină 

lanţul înfipt în fântână 

scârţâie-n vânt

floarea-mormânt

lacrima-fiară 

muşcă din inima crudă

unde aleargă, Doamne, 

timpul bolund?

 

 

 

 

contururi în noapte

pată de cerneală 
peste versuri albe
oricine poate visa orice

împlinind rânduiala
mă cuprinzi 
vers șoptit
în zbatere mă dăruiesc

noaptea ne prinde
în propriile
cuvinte nespuse
 
devenim contururi 
cerneala-n sărut
încet ne absoarbe 

dragostea dintr-un pachet de biscuiţi

venea taica de la oraș 

muncit și ros de-amar

 

cu zâmbete pe buze îl așteptam 

noi 

prăpădenii mici 

și maica  prinsă-n bujori

 

furam printre îmbrăţişări 

mirosul de tren și de rată 

călător clandestin ascuns în haine 

(dacă ar fi să mă întrebi 

acela-i mirosul de tată)

 

lampa arzând 

câțiva biscuiți 

de-ajuns

ne visam întreaga noapte prinți

 

până a doua zi

dragostea dăruită seca din taica-omul.

în trupul părăsit se aciua o fiară

purtând cu ea mirosul greu 

de fum 

 

mergeți maică la tușă-ta 

că iară a băut tac-tu 

ne spunea oftând

 

de la poartă priveam stelele 

căutând să prind liniştea dintre ele

o lacrimă aluneca pe obraz

pe picior o furnică

surdă 

îmi doream să fiu și eu una

 

lampa de-abia mai pâlpâia

eliberare

dimineața mângâiată 

de aripa corbului

alunecă

pe firul de iarbă sticloasă

iar greierii 

nevăzuți și tăcuți

îngroapă anii 

pasul e tot mai greu 

și drumul sârmos

am rămas un pic în urmă

carele s-au dus

pierdute în praf

pe deal 

vântul tot mușcă

un câine de paie

tare-aș vrea să mai alerg

dar corbul îmi taie calea

şi mă-ndeamnă

să devin pasăre-om

pe cerul croit să zbor

unde greierii își înghit cântarea

și zbor 

și zbor 

printre norii cu margini de zgură

până când zborul se frânge 

iar în cădere se naște

nevoia de a respira 

curgerea clipei

 

din trupul acesta cu oase golite

un fulg se desprinde

și-adoarme 

printre pietre

legănat de râul în care

peștii se sufocă 

în strălucirea căzută din stele

vis în umbra stelei

trag perdeaua 

închid ochii

vreau să văd cum arde steaua

vreau să văd cum răbufnirea-i 

cu nesaț eviscerează 

golul rece
depărtarea 

căutând să afle-n lume

trupul plămădit din ceară

iată trece

o sclipire

iar în urma sa rămâne

doar un stârv topit 

o dâră 

pe-un perete scorojit

 

palidă 

tremurătoare

fumegând 

se-nalță-o formă

cu privirea spre abis

și pășește-n umbra stelei

ca un gând 

născut din vis

mirabilis

destinul este ceea ce ți-ai pregătit să afli 

când ai ales să domini propria inacțiune

gândeam liniar stând tolănit 

muchia cuțitului adulmecându-mă

cu fiecare mirare

se răsucea până în os

devenind una

mă pătrundeau 

dinăuntru și din afară 

asemenea cursei oțeloase

mușchiul fiarei

urlam prelung 

pân' la nevăzuta lună 
doar lupi pe acolo

devorându-mă 

curgeam din mine

când totul a încetat să mă mai mire

moartea

cât de singură ar fi 

fără noi
fără vii

trist copil

pe trotuar

jinduind

jucării

din galantar

ochi de gheață

fără vină

chip uitat

oglindindu-se-n

vitrină

Întâlnirea poeziei cu lumea - perspective

de-ar fi să alegi între a ține poeziile pe care le-ai scris în cămară, ciorne pe hârtii îngălbenite despre care vei ajunge să crezi că sunt doar niște foi de ceapă, sau să le pui între coperți și, mai apoi, să le depozitezi pe balcon printre borcanele cu murături, pentru ce anume ai opta?

auzind întrebarea, privesc cele două cărți în care-mi sunt publicate poeziile și le scot pe rând dintre celelalte cărți care stau cuminţi pe raft; le mângâi cu drag, le răsfoiesc, mă pierd printre pagini amintindu-mi unele trăiri pe care le-am simțit atunci când am scris. zâmbesc și le așez la loc. îmi par frumoase și demne. mândre. că, na, ale mele sunt! 

îmi imaginez că acelea pe care le-am dăruit stau și ele, asemenea, printre alte cărți, pe undeva. ori poate că nu. poate au fost aruncate întâmplător pe te miri unde. 

oricum, să aștept, ca și când n-aș fi pregătit să mă arăt lumii, îmi pare că ar fi o travestire. 

gândind așa, mă duc să văd cărțile depozitate (nu pe balcon printre murături, nici la subsol otrăvind șobolanii) și nu simt regretul, nu simt că ar fi o risipă; vor găsi și ele loc pe niște rafturi. unele nu.

așa că mă decid: aș opta pentru carte! 

poezia, de oriunde ar izvorî, cred că se simte împlinită atunci când este rânduită și ea, ca o mireasă, și își află locul și rostul. 

poezia nu are nevoie de botox, nu o poți cârpi! îi poți aranja, pe ici, pe colo, câte o șuviță, dar atât. nu îi scormonești prin măruntaie. 

da, îmi spun, soarele răsare în fiecare zi și fiecare răsărit este mai uimitor decât tot ce a fost înaintea lui. te uită! fiecare răsărit este o nouă poezie. aceasta-i recurența. 

cartea...

copilul ți-l iubești așa cum este, în modul lui special de a fi. nu-i tai o ureche, nu-i schimbi culoarea ochilor, nu-i adaugi o șuviță cârlionțată, dar mai ales nu îl abandonezi.

 

altfel spus, e vorba despre renaştere: fiecare cititor e un nou răsărit ce aduce interpretări neașteptate, culoare și ecou. 

a publica înseamnă a boteza versul în lumina zilei, asemeni copilului căruia nu-i tai urechea, ci îl însoțești să crească după chipul lui. 

când împachetezi versurile într-o carte oferi nu doar cuvinte, ci şi emoţii, asumându-ţi vulnerabilitatea - creând o legătură autentică între tine şi celălalt.

 

pulsând copilăria

la capăt de uliţă

fântâna uitată de sat 

îşi alintă izvoarele

pe cer

broboadă de stele

vorbim șoptit

pe hoție fiind puşi

să ne umplem traistele 

cu struguri 

ţâţa caprei 

bobi zemoşi şi dulci 

 

la întoarcere 

ne sfârâie sângele

noaptea trosnește

sub tălpile goale

alergând

scuturăm buzunarele

și ne pierdem în beznă 

frica 

tremurându-ne prin vene

se strecoară în noi 

fiecare tentacul un fior 

pulsând abisal

mersul spre înlăuntru 

este bun

doar până acolo

unde lumina nu mai pătrunde

mai departe 

chipul își pierde

asemănarea

știu, știu

nici oglinzi nu sunt

 
spre adânc

pulsând unduirea

pe urma șoaptelor

frica

meduză îmbuibată 

se leapădă de tine 

în doze mici
promițând 

că veți rămâne prieteni
și că va reveni

cândva

să o iei și pe ea

știu, știu

solzii tăi sunt cicatrici

 

 

pândind ultima clipa

mă las părăsit de timpul ce va să fie 
prefacându-mă nepăsător
de parcă n-aș vedea că și el are umbră 

uneori îi pășește înainte 
când prea devreme-i răsăritul
alteori îl urmează 
când ochii unora rămân închiși
obloane peste lume 

iar eu doar pândesc 

să prind și ultima fărâmă din apus

 

mă las părăsit de timpul ce va să fie

cu grijă

să nu-l sperii 

 

 

fior

câmpul proaspăt cosit 

pânza paşilor 

peste care te prelingi acuarelă

florile căzute se prind

miere pe gleznele tale 

vârtej auriu te îmbracă-n
praf de mângâiere a petalelor 

pleoape ce stau să adoarmă 

 

strigăt în noapte
răsuflarea fulgerului 

o viață pulsând

cu sete de rouă 

liniștire

gând pietros tu fă-te rouă
râu ce-alunecă la vale
minte despicată-n două
fluture din carne moale

din amar culege dulce

și nectar din mătrăgună

fă o clipă să străluce

precum stânca-n clar de lună 

prinde-n cană steaua rece

soarbe-i arsa nemurire

te dezleagă și petrece

blândă viața-n... liniștire

între lumi

vorbelor voastre 

printre stropii de ploaie
rotindu-se ca un stol de grauri
ce-ar gusta fructul 
când eu mă lepăd de miez
să le potolesc pofta nu pot

vorbele voastre 

printre stropii de ploaie 
mi se prind aripi și mă înalță
devin șoapte 

și nu le mai deslușesc
când din mine plouă spre sus

tăinuire

am găsit un fir din geana ta

trist și tăcut părea

şi se ascundea

printre cutele din aşternut 

aşa părea

că se-ascundea 

 

l-am luat 
ca pe un fulg de păpădie
și l-am băgat la piept 

pe sub cămașă

chiar la piept
punându-mi o dorință

despre care doar el să știe

că-i una... pătimaşă

atât de pătimaşă 

prospeţime

părul tău 

curat ca şi tine 

aduce în mine un răsărit

fiecare șuviță-i o aripă scurtă 

tăiată-n lumină

care se joacă 

pe linia perfectă a gâtului tău 

iar câte un fir rebel

ne salută de rămas-bun 

 

nici nu mai așteptăm cuvintele 

să ne tremure pe buze

în tăcere

ne spunem o poveste nouă 

proaspătă 

ca o zi de primăvară

arșiță

în flăcări o roată

pe cerul ce astăzi e vatră

aruncă pe toate cu ură

pufnind 

uscate flăcări pe gură

pomul se uscă

frunza îi moare

iar râul pietrind 

înghite izvoare

sub plaga dogoare

pământul plesneşte

de-a lungul pe drum

ascunși în ţărână 

şuieră moale 

şerpii de scrum 

120 via 180 sau cum reuşeşte cucul să cânte cu-cu!

atât de perfectă este coaja de nucă! 

doar un potlogar o va înveli în staniol 

orbii aplaudă, surzii fredonează... 

şi unii, şi ceilalţi, simt în aer mirosul prafului de puşcă

 

mişelie este atunci când 

relația dintre poet și poezia sa nu se rezumă doar la cei doi 

ea, poezia autentică, nu suportă menage a trois

 

ăştia care dizolvă poeziile autorilor consacraţi, 

oferindu-le ca pe ceva original, 

nu sunt altceva decât agenţi comerciali care lucrează pentru industria gonflabilului

 

cea mai afectată industrie (de către IA) este aceea unde contrafacerea este ingredientul de bază în procesul de producţie, iar prima şi cea mai utilizată secţiune în care se foloseşte IA este aceea a opiniilor, sugestiilor şi/sau reclamaţiilor

 

putem concluziona că linguşitorul are limba aspră şi poartă în sine viclenia,

şi-a învăţat de la cuc despre fratricid, 

dar să nu uităm că toţi avem loc sub cerul cu-n soare...