pe firul incertitudinii

complicată-i această încercare de a lua realitatea ca pe o bârnă de care să te sprijini într-o echilibristică pe sârmă purtând urma cârligelor prinse în carne, funiile au ars

din drum a rămas doar o cărare prin pajiștea fumegândă, ai de ales între pietricelele care-ți pătrund carnea și jarul fierbinte, repere pentru drumul ce-l cauți

cei care stau cu gâtul sucit privind cerul și păsările lacome de aer, socotind fiecare pas, n-au măsura distanței dintre capetele între care orice explicație devine o altă percepție, ei văd doar reușita și tremură gândind la eroare

complicat

este mai ușor să crezi că existența răului este un ceva predestinat, că nu există alegere, ci doar fatalitate. mai convenabil să te declari pradă lăsând convingerile negative să te domine, căci nu trebuie să lupți, folosindu-le drept justificare pentru tot ceea ce consideri tu (sau alții) nereușite. când vei alege să lupți vei afla bucuria de a fi tu, așa cum ți-a fost dat.

limita inferioară nu este reprezentată de un anumit nivel al cunoașterii, ci de capacitatea de a alege şi cât de bine deții controlul (observă, vorbesc de calitate "cât de bine", nu de cantitate "cât de mult").

 

timp pierdut

trăim ca proștii în trecut 
plângându-ne de milă
ori am făcut 
ori n-am făcut 
și parcă-ți este silă
dar chiar mai rău 
și de-atât 
nu e umana nostalgie
ci că trăiești în viitor
regizor tu și-a ta regie

tot timpul ăsta 
(un timp dement)
uităm adesea 
de prezent

trezire - decupaje

în strânsoarea iernii apele nu dorm

nu visează

doar stau mai aproape 

celulele toate

în trupul de gheaţă aşteptând 

topirea 

nu-i o despărţire

nici ardere sub primul soare

unde îşi prind jocul

cârlanii 
până către apus 

în urma lor tropăitul 

se mută în gânduri
liliecii 

împletesc nevăzutele fire

pe pânza nopții brodând 

visele-n flori
şi liniștea 

adoarme ținându-se în brațe 

cu firele de iarbă 
respirații 

asortate se-nalță 
rând pe rând 
chiar din pământ

glaciar

copilul prinse gogoloiul de ceară
din care lumina s-a scurs

rece 

la fel ca mâinile prefăcute-n sfeșnic

și-l îndesă în buzunar

la piept

focu-l ardea

plâng oamenii 

când oamenii mor

în altă zi 

la marginea pădurii

privind soarele topindu-se

ca un muc de lumânare 

în trupul pământului

tresări 

de-o lacrimă atins

înlăuntrul său 

frigul creştea pâlpâind

e mult de-atunci 

copilul a devenit om mare

în cea mai rece lume posibilă

complexitate domestică

mă uit din tocul ușii cum stai și asculți cu răbdare și cu plăcere despre cum se scoate părul din canalizare cu bețișoare. cea care explică manevra are o mimică de drogată și tonul unui ins scăpat de la nebuni, cel puțin asta-mi spui, făcând un gest cu mâna, să iau loc.
pare să-ți placă.
aia pleacă zeloasă și tu spui că Mihaela a zis că ce mult o costă ucrainienii.
zic că nu ar trebui să o asculți pe Mihaela,  gândindu-mă la câtă risipă desfrânată produce,  obezitate cu operații supraevaluate - în timp ce un copil nu își permite o plombă la măsea- mașini extra scumpe, case cât să încapă toți ucrainienii... 
iar tu îmi spui că muncește pentru  asta.
eu zic că se roagă; se roagă să fie la ei banii altora. 
vai! cum ți-ai permis să spui asta!? tonul agresiv și niște argumente inepte de genul “biserica nu ajută…”
răspund agresiunii imitându-te: vai! vai!
consideri că ești îndreptățită să crezi că ai dreptate. 
nu zic altfel, dar văd că n-ai trecut de propria condiție, să te recunoști pe tine însăți și să îi recunoști pe ceilalți, așa cum sunt. 
mă uit pe calendar, șapte aprilie. alături de dată notez: cei care nu sunt în stare să trăiască poezia vorbesc despre ea, dar neapărat în lipsa poeților. oricum, poeții n-au a le reproșa nimic. 
tu ce părere ai?
despre ce?
îmi dau seama că n-am gândit cu voce tare.
când am venit era unul în fața blocului, vrăjea o puștoaică, ceva asemănător cu faza aia din Punguța cu doi bani, când se întoarce găina bătută de babă și, mândră tare, se isprăvește ouând o  mărgică!
așa... și!?
nimic. ies. mă duc la oficiul poștal. 
de ce?
să-mi aflu originile.

mi-au fost de-ajuns timbre de paisprezece lei și o mostră de scuipat adăugată într-un lichid primit odată cu instrucțiunile de folosire ca să-mi aflu originile: sunt nouăzeci la sută om ce poartă în el urme de om. 

zece la sută ce oi fi?

vibrații

am tăcut înainte de a încheia spusele  

înainte de a transforma gândul în cuvinte 

alegând spațiile dintre toate acestea 

unde stau nepătrunse 

toate cele despre care ar fi de aflat 

 

între două bătăi de clopot 

strecurate-s vibrații 

urlete aruncate în vid 

ținându-se de mână 

simt una alteia muțenia 

și nimeni nu-i să poată auzi 

atât ar mai fi de suportat 

cât neștiutul încă ar mai fi un spațiu gol 

în care 

cu mâinile caută să se atingă cei aflați în căutare 

cu ochii să se privească cei dornici să se întâlnească 

nefiind dovedit niciunuia 

cine a luat chipul celuilalt

 

am tăcut înainte de ultima întristare 

de prima bucurie 

simțind că-n liniștea dintre ele 

ne vom întâlni 

în dansul delicat 

a lui a fi sau a nu fi 

scara

acesta-i locul privirilor din urmă 

trepte 

spre zidurile unui alt hotar

fără ferestre rostuite 

de unde

nu vei reuși să mai vezi depărtările 

aprinse-n roşul soarelui târziu

dincolo-i alt tărâm 

adăpost

te oprești în fața porții

cât să mai asculţi râsete ce-au fost 

şi fețe desenate 

în nuanțe de galben pai 

care s-au scurs

ca o maree la reflux

pe cenușiul nopții răsărite

deasupra amintirilor 

 

refugiu

pentru un zâmbet în plus 

o mamă neplânsă 

un tată netăcut 

dăm fructele toate 

și ne mutăm în pustiu

păstrând doar lemnul 

pentru cruci

oare cui ar folosi primul drum pe mare 

înconjurul lumii 

uimirea sunetului lăsat în urmă 

cui ar folosi... 

pentru copilul cu ţâţa în gură 

ori acela cu genunchii juliţi

pentru nopţile nedormite

visând la taina privirilor 

dăm galbenii toţi

păstrând doar gustul pământului

și ne dezbrăcăm 

scăldându-ne în apele cele mai adânci 

unde se vor naşte din noi prunci cu branhii 

ca pe vremea când ne ascundeam 

de ochiul lacom de moarte

ciob

despre toate câte s-au zis eu nu am aflat nimic

și nimic nu știu despre toate câte au fost
din punct am plecat și-n punct am ajuns
fără vreo cale, fără regăsire

eu sunt din toate doar un fir de nisip
și-ntregul deșert mi-a rămas gândirea
ce-mi usucă ființa 

despre care târziu am aflat
că nu-i leacul căutării

gustul laptelui, din tot ce-am gustat, l-am uitat

s-a pierdut, adânc în mine, stropul

iar ochiul...

mă vede ca pe întâiul ce-are să moară

cu așchie de os iscălindâu-şi lucrarea

prefacere

păşeşti

nu mai departe de o ținere de mână
până unde se aud bătăile inimii
cât să nu rătăcească visele
nici șoaptele să nu se piardă 

ce travaliu!

povară dulce

despărţirea de piele

născându-te 

lumină prin pântecul întunecat

linie firavă pe foaie

vreme de un gând

ce miraj!

oglinda şterge limitele

carnea şi umbra negociază formele

contururile se reîntorc 

amintire că au fost

 

 

chemare

s-a sfârșit?

dar când? 

 

aceleași cercuri 

corbii desenează

și-n umbră plopii par la fel

așa... priviți mai de departe

dar când te-apropii

îi vezi

trântiți prin iarbă

sunt

pe ramuri 

fără frunze verzi

 

aceleași cercuri 

corbii desenează

tăind 

dar cu blândețe 

câte o poartă

prin trupul moale și albastru

pe un' să treacă 

nimicul curgător

hai, gata cu joaca, 

treceți la masă!

 

 

 

 

complicitate

de nicio durere nu-i săpat adâncul 

mângâiere

un fir de izvor pe lângă o stâncă 

sărutul îi rămâne drept urmă

 

de nicio tulburare nu-i pătruns răsăritul 

uimire

o trestie tremurândă 

taie ceru-n felii

tăcută

păstrează secretele nopții

 

misterul încă adormit 

nu zice nimic nimănui 

când zorile iau liniștea somnului 

strecurând în el 

vise

 

venirea ploii

norii
basma protectoare 

între soare și pământ

se-adună stăpânind cerul
apoi 

amestecați și sătui

de ei înșiși 

se-împrăștie 

stropi

ori, poate, se întâmplă exact invers

dintre toate risipirile
ploaia o fi doar un rod al bucuriei
după care norii se despart 
cu zâmbet solar printre gene

dar nu s-a întâmplat așa 

niciodată 

ploaia se izbea de fereastră 

pe stradă trecea un cortegiu 

(hainele par negre când sunt ude 

și despre nimeni nu mai știi dacă plânge 

când plouă)

în povestea ta se întâmpla ceva care te ținea departe  

ce încurcătură 

lumea toată încăpea în ochii tăi

și părea atât de mică 

te-am luat de mână și-am ieșit în stradă 

ceilalți se adăposteau 

ploaia se izbea veselă de asfalt 

de ziduri 

de ferestre, de noi... 

apoi te-am sărutat și deodată s-a înseninat

ori poate că a fost invers

discret

floarea

privind cerul uită de sine

văruiește locul-n

petale plutind

pe iarbă

cu blândețe se-așază

povestea

prinsă-n parfum

înălțare

mă prind 

fluture ce sunt

cu mâna stângă apăsând 

sub bătăi adânci

aerul

cu dreapta presărând 

praful de zbor

din ce-am cules pe firul de aur

deșirat din aripi de mamă

uite-l,

copilul zboară spre soare!

fragilitate

suntem

luptători prin furtună

dar ne clătinăm 

fără adierea

dintre două bătăi de inimă

 

suntem

fire de nisip

cutreierând prin lume 

parte-n globul clepsidrei

de veghe

suntem

dăruitori de cuvinte

visare purtând

în dorul de zbor

pe-o pană de înger

lumânări verzi

cum poate să ardă inima?

întreabă copilul

 

norii de fum își desenau aripi

șevalet cerul fragil 

inimile ardeau 

durerea sfidând

iar noi 

copii pierduți printre umbre 

strângeam în pumni frunzele uscate

sperând 

să prindem clipa

sub plopii aceia 

lumânări verzi 

ne murmurau povești 

copilul întreabă din nou: 

cum poate focul să ardă fără să doară?

ca o poezie

se-aude

a vântului șoaptă

 

 

legătură

cum trage de viață câinele 

nu vrea să moară, nu!

mai vrea să-şi vadă o dată stăpânul

și-așteaptă 

cu urechile ciulite

 

privindu-l în ochii-adânci 

ca două ferestre prin care se varsă timpul

îmi pare că lumea stă pe loc

prinsă într-o legătură

nemuritoare

 

O altă primenire - versiunea romantică

ne împotriveam zorilor 

ca unui pictor grăbit 

ce trasa culori crude peste somnul nostru

aerul 

intrând pe furiș 

ne dezvelea de umbre și râdea 

pe când noi ne ascundeam de ochiul soarelui 

rămas stingher şi pierdut 

pe coridorul tăcerii 

ușier al zilei 

încărcat de dorința unui alt drum

 

a fost o vreme când pereții împărțeau albul cu cerul

iar fereastra cuprindea mireasma proaspătă 

ca un cântec abia învățat 

astăzi aerul s-a dus într-un alt cuib 

iar locul a devenit irespirabil 

purtând doar amintirea a ceea ce a fost

dar zorii... 

zorii vin cuminți ca niște păstori fără turmă 

și privesc icoanele

mereu cu aceeași mirare: 

atâtea chipuri în ramă 

dar niciun glas al divinității!

moarte banală

răsucit ca un burghiu

prins între fiare

aș muri liniștit

dacă n-ar părea 

o banalitate

caut ceva poetic

memorabil

prin ploaia de stele

mai zăbovesc

până va cădea și ultima

metalul fără gust

îl port 

asortat cu sângele 

despre care credeam că-i roșu

dar scurs pe pământ 

e doar o pată oarecare

chinul despărțirii de viață

se vaporizează 

de la umeri în jos 

sufletul

ca o lipitoare 

atârnă banal

sorbind amintirile

primenire

mă împotriveam zorilor...

şi aerului ce pătrundea încăperea 

furând somnul 

până când 

se cuibărea lângă mine

şi ne-ascundeam de ochiul soarelui 

râzând de el

cum rămânea 

cu privirea pierdută

ca un ușier 

la ieșirea din tură 

îndreptându-se

către camera de la margine de urbe

a fost o vreme 

când pereții erau albi...

ferestrele-s deschise 

aerul acela 

proaspăt 

pare să fi plecat în alt cuib

irespirabil a devenit locul

doar zorii-s cuminți 

și mai vin

de fiecare dată cu aceeași mirare:

- atâtea icoane, 

dar nici urmă de Dumnezeu!

 

 

tăcere

taci
și porți gândurile 
pentru care nu ai găsit cuvintele potrivite
lăsând  semn o scrijelire 
amăgire c-ar folosi cuiva
prezența ta

firul de iarbă pe care-ai călcat

a știut să se înalțe 

din sămânța-i purtată de vânt

o întindere verde-a rămas

povestea trecerii tale

tăcute

în amuțire

s-a păstrat tot ce n-ai spus

șoaptele demonilor

mângâierile îngerilor

îngropate în vise

le va ține minte 

pământul

frânturi

trecutul de care fugi 

privește-l cum se ridică 

și încolțește 

sub tencuiala tot mai fisurată

gol peste alt gol

un zid spre care alergi 

izbindu-l

fără să te zdrobească

te cuprinde 

precum pâcla 

îmbrățișând raza dimineții
risipindu-se

până la înserare 

când va sorbi

și ultimul fir de lumină

introspecție

căutându-te 

prin tăcerile suprapuse 
nea peste nea peste nea
până la stratul  dintâi 

cel de nepătruns
rece și aspru și tăios 

pe care 

doar răsuflarea izvorâtă 

din ce ai fost

l-ar putea atinge 
și-atunci 

topești și topești și topești
făcând o incizie 

cât să răzbată firul
pe el să te duci 

să găsești calea 

întâlnindu-i pe toți 

pe toți cei plecați din tine

trișor

am făcut prima mutare 

apoi...altele

am aflat

că nu există învins 

sau învingător 

şi fără-de-sfârşit 

nu este

jucam la întâmplare

în timp ce ne vorbeam

tu despre tine

eu despre mine

zâmbetul tău

părea că spune:

doar tragi de timp

te știu eu

dar m-ai păcălit

în timpul acesta

îmi furai piesele

dor

strada pustie

curțile goale

în vis 

eu fugeam...

 

presar la porțile deschise

câte un început de rugăciune

(aşa a fost de fiecare dată când mă rugam,

mă prindeam în povestea icoanelor 

şi-n a lor lăcrimare 

fără să aflu adevărul,

sau poate că n-am ştiut să mă leg

de ceva)

și nu ne duce pe noi în ispită...

 

și tot mă duceam

să număr culorile puse pe sticlă 

sub mângâierea pensulei

închipuindu-mi că sunt

pruncul din brațele maicii

în cântec de leagăn

dormind

 

poate în alt somn

îi voi visa

în bătăturile lor 

așa cum îi știam

prin troscot 

cu tălpile goale

şi-am să spun rugăciunea toată

 

aşa să fie!

 

ademenire

sorbită-i viața în setea de a fi

şi-n fiecare picătură-i regăsirea

s-au înălțat salcâmii 

roiuri de flori își poartă 

mândre pălării de soare

tot mai aproape de cer

parfumul

ne este dăruit

în porții tot mai mici

de s-ar scutura petalele

în suflarea vântului 

la fel ca altădată

dar bătute-s pe nori

perle pe rochia miresei

 

bizarerii

rece sau caldă? 

ca și când seceta este o broșă pe care o poartă doar vara, pe când iarna ar trebui să poarte un îngheț uscat.

seceta e secetă, chiar dacă vine în valuri sau în cascadă; în ea n-ai să vezi decât pești stafidiți. și dacă îi storci, precum ai stoarce un sfârc de mumie, degeaba, fir de apă n-ai să afli.

primăvară uitucă

copacul 
n-a mai înfrunzit

de trist
că-n dar, inel, 

nu a primit

...

nopţile de iarnă au cam trecut

se risipesc

şi visele cu murmur de pădure

cu ale lor poveşti 

despre flori purtate-n vânt

încă se mai aud 

şoaptele frunzelor căzute la pământ

ultima i s-a desprins

ca o lacrimă ruginită

lăsând în urmă rana deschisă

prin care îngheţul

cu al său ochi de sticlă

l-a pătruns adânc 

primăvara a sosit în sfârșit 

dar copacul rămâne mut 

cu ramuri goale 

neclintit 

ca o inimă fără puls

 

din aşternut de rumeguş 

fluturii treziţi 

de-o rază de soare

caută înaltul

 

 

 

 

 

topeală

vântul tace, cântă iarna

se aude prin fereastră

cum vibrează-n doru-i alb

fagul ce trosnește-n vatră

se preschimbă în fecior

trup de fum

topește-nghețul 

dănțuind cuceritor

martor fără de-nvoială 

pițigoiul cel vioi

simte-n aer primăvară

și se-mbracă-n haine noi

oraşul capcană

acesta-i orașul ruinelor 

un loc deșertat 

unde totul se sfârșește

pământul însetat îşi leapădă trupul

se preschimbă în praf

 

în spatele ferestrelor

se strecoară prin umbră
chipuri închise 

într-o poveste nescrisă
siluete ademenitoare 

marionete cu zâmbete false 

sugrumate de sfori

pânzele pictate acoperă fațadele
îngeri protectori veghează pe la colțuri
doar trucuri în culori vii 

iluzia unei siguranțe amăgitoare
 

dacă ai venit n-ai să mai pleci

e scris în inima orașului pierdut
vei fi prins în scorbura fără ieșire
ca o muscă capturată în plasă
 

himeră acest tărâm bântuit
în care visurile se destramă
hergheliile cutreieră pe-afară
dar nimeni nu scapă din vrajă
 

 

un nou univers

să-mi spui, tu cum vezi iubirea?

dar... ce-ţi veni!?

a spus cineva că iubirea este un punct 

care explodează din când în când 

şi dă viaţă universurilor

aşa, şi?

eu o văd de parcă toată lumea este a noastră, 

că eu aşa te iubesc, o lume întreagă, nu doar un punct

păi, da... a explodat

 

 

Călătorie în tăcerea existenţei

despre inspiraţie: dacă vrei să spui ceva trebuie să tragi aer în plămâni

 

când toate dorm pe-afară şi toate dorm în mine

mă preumblu cuminte, în somn, printre morminte 

îi trag de mânecă pe cei nesătui de odihnă, 

să ne mai spunem o dată despre ce-a fost

şi dacă îmi simt lipsa aşa cum o simt eu pe a lor 

asta-mi place la ei, nu reproşează nimic 

nici prezentului, nici trecutului 

despre viitor nici nu aduc aminte

au tâlcul tăcerii 

de-ţi vine să crezi că risipim o viaţă printre cuvinte 

rămas bun nu ne luăm niciodată

urmând să ne revedem

când toate vor dormi pe-afară şi toate vor dormi și-n mine

ce-ar fi fost dacă

poate că ai fi avut atâtea să-mi spui, 

dar cine să te asculte

prindeam câte o nouă poveste în fiecare atingere

palmele-ți calde mi-ar fi fost de ajuns, 

dacă... 

 

viorile cântau despre dragostea Seherezadei

n-aveam cum să nu le ascult 

și-apoi 

cine se mulțumește cu puțin 

într-o lume atât de mare

ce devine tot mai mică 

deodată

 

mă pierdeam

pe la marginile universului 

ascultând

- să ții minte... 

 

îți spun drept

de câte ori uit mi-aduc aminte 

 

duminică de februarie

bem cafeaua împreună

și desenăm dimineața de-afară

eu pun pe foaie o stradă 

chircită reumatismal

tu adaugi un scârțâit 

și-mi spui că-i de sub pașii 

de unde oftează bruma

ce-și caută umbra 
pentru o clipă în plus

așa că eu conturez un soare livid 

și subțire ca o foaie de ziar
tu îi pui ochi și-un zâmbet 

iar eu îl agăț

deasupra plopilor înțepeniți
ca niște macarale abandonate

mâzgălim pe grabă gerul 

și fugim repede

înapoi în pat

apatie

din nou 

ți-aș lăsa pe ochi 

sărutul din nou 

dar luna azi este oarbă 

pe locul ei un pustiu

și negură e 

și mi-e greu 

să văd acele corpuri

cereşti

cu strălucirea

împrumutată

 

din nou

mi-ai lăsat pe ochi 

sărutul din nou

dar pleoapa de plumb

căzând

l-a strivit

o vibraţie în plus

m-am ataşat de imperfecţiunile mele
ca de căţelul acela şchiop
cu ochii blânzi

mai foșnesc îndoielile 

ca perdelele în bătaia vântului

uneori 

dar învăţ
să nu învinuiesc
să mă dezbrac de furie

la pescuit nu mai merg

iar peştii
doar îi hrănesc 

aruncându-le firimituri

ca porumbeilor din parc
și nici fluturi nu mai alerg
îi las 

să se aşeze pe mine

liniştit
îmi place să-i privesc 

cum vibrează
când îmi bate inima
cu al ei suflu sistolic 

de care nu scap
pentru că 

aşa m-am născut

perfecțiunea nu o mai caut

 

arcul vindecării

în jale-i salcâmul
frunza și-o plânge
joagăr de gheață 

mușcă din el
și vântul scrâşnind
din scoarţă-i sfărâmă

un urlet se-aruncă
turbat către-o stâncă
și crește în sine 

ca un ecou
din gheara durerii
corbul scăpat

se-nalță cu greu

adâncul devine
tot mai adânc
prăpastie fără de fund
rănile noastre 

una în alta
sapă în noi cicatrici

 

ne ținem de mână 

și urmărim

fluturii albi în unicul zbor
pe drumul iubirii de-o zi
sperând
pe-a noastră s-o regăsim  

 

 

loc sigur

rândunicile 

cosițe-mpletesc

fir deșirând

din pânza albastră

coasta abruptă 

o rană deschisă

din care tot mușcă 

sălbatice valuri

într-o lagună

umbrele dorm

visând întruparea

împreună

dacă ar fi să tragem obloanele 

să prindem soarele în ziduri

amintirile ar rămâne afară

fluturi pe stratul de humă

ne-ar asculta inimile

când acestea tresar

la adăpost de lumină

am ascunde zâmbetele înrămate 

şi ridurile oglindite în ochi

 

dar am ales să ne ţinem de mână

să curgă izbăvirea de la unul la celălalt

în râul cel mare să se înece

şoaptele demonilor

 

 

truc

alt joc 

altă miză 

de ce te-ai mai uita în oglindă

-cu a ei memorie scurtă-

dacă 

neschimbat ai rămâne?

folosești asul din mânecă

uneori joci la cacealma 

dar ochiul de sticlă 

niciodată nu pierde

doar umbra-ți rămâne fidelă

ție și luminii 

se petrece odată cu tine

la fiecare apus

anonimul

este doar un portret schiţat în creion

despre care se spune 

că era un ins 

care avea o scriere aspră 

cu înclinaţie dezordonată

despre întâmplări neîntâmplate  

culese în timp ce își alegea fructele

de pe o tarabă

 

se mai spune că avea vorba săracă

şi-o pronunţie pietroasă

mai ales atunci când ploua

şi trebuia să stea la taclale

lângă un necunoscut

la adăpost sub nuc

 

dar avea o tăcere cuminte

ca atingerea unei clipiri

când pleoapa mângâie ochiul

 

 

 

 

 

 

decor de-amor

noapte senină 

și rece 
și plină de lună

și-atât de fragilă 
ca o aripă 

de libelulă

semn de hotar
cerul sticlos 

pare o poartă
prin care 

intră și ies
cioburi de stele

în rochii de bal 

jos în grădină

sărutul topește

stratul de brumă

molii grăbite

sunt prima și ultima îmbrățișare 

care soarbe râul dintre lumi

primind pe oricine 

la revărsare

acolo unde toți vin
ca peștii 

la clipocitul rotund al apei
ca mânjii 

ce-adulmecă palma...

vin să-mi asculte șoaptele

când le spun:

- molii nerăbdătoare

să aflați gustul luminii,

fiți fără grabă!
viaţa e doar o rutină 

a dezlipirii de aripi

în drumul spre mine

facere

eu 

sunt doar o coajă de om 

în care metafora dospeşte

uneori 

născută prematur

topindu-se gheață

alteori
prea târziu 
de ardere arsă

necuvântarea din mine

nu-i tăcere
nici unduire de şoapte 
doar o vibrație a divizării

când creşte cuvântul
întreg și unic 

precum embrionul 

în pântecul mamei

filă de jurnal

pare o pictură în alb negru 

despre așteptare și cale 

ce pune în evidență singurătatea

care și-a făcut cuib într-un ceas

pe un peron...

o gară mică precum călătorul şi lumea sa

în care poveştile vin şi pleacă 

se sting şi se uită

mai devreme ori

un pic mai târziu 

precum cântecul roţilor rămas în urmă

mângâiere celui ce priveşte depărtarea 

câteva clipe 

răgaz...

 

 

 

 

 

Jocul

închizând ochii 

te prinzi în jocul de-a zborul
asculți freamătul frunzelor 
și liniștea mugurilor 

ce dorm 
în miez de ramuri 

numeri căderile căutând

verdele crud 

răsăritul dintâi

și primul dans pe aripi de vânt

dar tot ce afli este un petec de cer

prins de ramurile goale

uitată-i clipa desprinderii

precum începutul oricărui vis

iar jocul de mult e schimbat

din el mai păstrezi

albastrul adânc

și plutirea

Fereastra dinspre apus (2)

s-au topit cioburi 

peste râuri de umbre

uitate-s 

albiile spumegânde

 

nisipul a înghiţit 

oase de păsări

cele negre s-au înălţat

scuturând stele

priveşte fereastra

dinspre apus

bate vântul 

cu el poartă

mirosul de ploaie 

de vină

ne spele...

 

nu voi ține glodul în palme

nici lacrimi n-am să risipesc

fereastra dinspre apus

nu voi ține glodul în palme

nici lacrimi n-am să risipesc

 

mirosul de ploaie

se simte în vânt

să vină

ne spele...

 

deschisă-i fereastra
dinspre apus
în urmă cioburi
umbre sub ele
uitate-s

pasărea zboară din turn

în penele-i negre

se-ascunde o stea

 

 

 

 

 

 

 

 

mAI deştepţi sau mAi proşti?

EU: Ce părere ai despre următoarea afirmaţie: "inteligența artificială va genera un analfabetism funcțional în masă"?

AI: Afirmația conform căreia "inteligența artificială va genera un analfabetism funcțional în masă" este una complexă și necesită o analiză detaliată. Există atât argumente pro, cât și contra. Hai să le explorăm pe rând:

Argumente pro:

1. Dependenta excesivă de tehnologie: Utilizatorii s-ar putea baza din ce în ce mai mult pe AI pentru sarcini cotidiene, inclusiv pentru citire, scriere și gândire critică. Acest lucru ar putea duce la o scădere a abilităților lor de a procesa și înțelege informațiile pe cont propriu.

2. Scăderea motivației pentru învățare: Dacă AI poate face o mulțime de sarcini pentru noi, oamenii ar putea deveni mai puțin motivați să își dezvolte propriile abilități intelectuale și analitice.

3. Degradarea abilităților cognitive: Pe termen lung, utilizarea excesivă a AI ar putea duce la o degradare a abilităților cognitive, deoarece mintea nu mai este angajată în activități intelectuale provocatoare.

Argumente contra:

1. Acces la cunoștințe și educație: AI poate oferi acces la educație de calitate pentru un număr mare de oameni, inclusiv pentru cei din zone defavorizate. Acest lucru ar putea combate analfabetismul funcțional prin oferirea de resurse educaționale.

2. Asistență personalizată: AI poate oferi suport personalizat în învățare, adaptându-se la nevoile individuale ale fiecărui utilizator. Astfel, poate ajuta la consolidarea înțelegerii și dezvoltării abilităților funcționale.

3. Îmbunătățirea eficienței și productivității: Utilizând AI, oamenii pot deveni mai eficienți și productivi în activitățile lor. Acest lucru le permite să se concentreze pe sarcini mai complexe și creative, care necesită gândire critică și competențe avansate.

În concluzie, impactul AI asupra analfabetismului funcțional depinde în mare măsură de modul în care utilizăm această tehnologie. Dacă o folosim pentru a ne îmbunătăți abilitățile și pentru a învăța constant, AI poate fi un instrument puternic de educație și dezvoltare. Însă, dacă devenim prea dependenți de ea, riscăm să pierdem capacități esențiale. Cheia este echilibrul și utilizarea responsabilă a tehnologiei.

EU: raportat la comportamentul uman, luând în considerare legea entropiei, care variantă este mai plauzibilă, prima - va genera analfabetism funcţional, sau a doua?

AI: Luând în considerare legea entropiei, care sugerează că sistemele tind să se degradeze în absența unui input constant de energie sau ordine, prima variantă pare a fi mai plauzibilă. Comportamentul uman are tendința de a alege calea cu cea mai mică rezistență, iar tehnologia AI, oferind soluții rapide și facile, ar putea încuraja această tendință.

Argumente pentru prima variantă:

1. Tendința spre comoditate: Oamenii tind să adopte soluțiile cele mai simple și rapide. Dacă AI poate îndeplini sarcini intelectuale complexe, mulți vor prefera să lase tehnologia să facă treaba în locul lor.

2. Scăderea stimulării cognitive: Dacă oamenii se bazează prea mult pe AI, mintea lor nu va mai fi antrenată și stimulată așa cum ar fi în cazul în care ar rezolva problemele singuri. Aceasta ar putea duce la o degradare treptată a abilităților cognitive.

3. Efectele pe termen lung: Pe măsură ce generațiile viitoare cresc într-un mediu dominat de AI, abilitățile lor de a gândi critic și de a rezolva probleme ar putea fi afectate, deoarece vor fi mai puțin obișnuite să se bazeze pe propriile capacități intelectuale.

Argumente contra:

Cu toate acestea, este important de menționat că, deși prima variantă pare mai plauzibilă din perspectiva legii entropiei, aceasta nu este inevitabilă. Cu o utilizare responsabilă a tehnologiei și o educație adaptată noilor realități, oamenii pot învăța să folosească AI într-un mod care să le îmbunătățească abilitățile și să prevină analfabetismul funcțional.

Astfel, echilibrul și responsabilitatea sunt cheile pentru a contracara această tendință naturală spre entropie.

EU: am afirmat că AI nu este pentru tot prostu' şi îmi pare că umanitatea nu este pregătită să primească suportul AI. Cred că era necesar ca acest instrument să fie înţeles printr-un proces educaţional complex şi complet şi doar apoi societatea să intre în posesia lui în vederea folosirii. Fără rigori şi atenţie, individul va cădea în capcana autosuficienţei şi orice eroare, chiar manipulare indusă prin intermediul AI, va fi dezastruoasă. În plus, cei deştepţi vor fi tot mai deştepţi, iar cei proşti tot mai proşti. Şi nu mă refer doar la individ, ci la comunităţi, fără sens peiorativ.

AI: Ai ridicat niște puncte foarte importante și pertinente. Într-adevăr, AI-ul, ca orice altă tehnologie avansată, vine cu riscuri și provocări. Fără educație adecvată și înțelegerea modului de utilizare, tehnologia poate aduce mai multe probleme decât soluții. Să ne uităm mai în detaliu la câteva aspecte esențiale:

Educație și conștientizare

1. Proces educațional complet: Pentru ca AI să fie folosit eficient și responsabil, este esențial ca oamenii să fie bine informați despre posibilitățile și limitările sale. Un program educațional detaliat și structurat ar trebui să includă atât cunoștințe tehnice cât și etice.

2. Alfabetizare digitală: Pe lângă înțelegerea tehnică, oamenii ar trebui să dezvolte și competențe critice pentru a evalua informațiile furnizate de AI și a recunoaște posibilele manipulări.

Riscul autosuficienței și erorilor

1. Dependența de AI: Fără o utilizare critică și responsabilă, oamenii pot ajunge să fie prea dependenți de AI, ceea ce poate duce la autosuficiență și lipsa abilității de a lua decizii informate pe cont propriu.

2. Erori și manipulare: AI poate comite erori sau poate fi folosit în scopuri manipulatoare. Fără o supraveghere adecvată și o înțelegere profundă a modului în care funcționează, oamenii pot fi vulnerabili la dezinformare și manipulare.

Discrepanțe între comunități

1. Descrepanța de competențe: Este posibil ca cei care au acces și înțelegere aprofundată a AI să devină și mai avansați, în timp ce cei care nu au aceste resurse pot rămâne în urmă. Acest lucru poate crea disparități mai mari între diferite grupuri și comunități.

2. Rolul comunității: În același timp, AI poate fi folosit pentru a sprijini comunitățile prin accesibilizarea resurselor educaționale și a serviciilor esențiale, reducând astfel inechitățile existente.

Concluzie

Este esențial să avem o abordare echilibrată și conștientă în adoptarea și utilizarea AI. Implementarea unor programe educaționale riguroase și promovarea unui cadru etic solid pot ajuta la minimizarea riscurilor asociate cu această tehnologie. Cum vezi tu rolul autorităților și al organizațiilor non-guvernamentale în această tranziție către o societate informatizată și responsabilă?

EU: umanitatea nu coexistă într-un acord de principiu. Naţiunile se comportă ca haitele şi acest fapt face ca la nivel global să nu fie implementată şi/sau impusă o conduită corectă. Guvernele, în particular, sunt depăşite de situaţie, iar organizaţiile non-guvernamentale nu s-au constituit. De obicei în jurul unor astfel de situaţii se reacţionează când numărul victimelor este mare, când se ajunge la un fenomen aproape distructiv, din păcate. Astăzi, în jurul AI există doar apetenţă pentru profit şi curiozitate. Cred că e prea devreme pentru AI şi în curând (poate) prea târziu pentru om.

AI: Ai exprimat o perspectivă profundă și realistă asupra situației actuale. Este adevărat că, în absența unei conduceri unificate și a unei cooperări internaționale, implementarea unei utilizări responsabile a AI este o provocare uriașă. De multe ori, schimbările majore vin în urma crizelor și tragediilor, iar acest lucru este departe de a fi ideal.

Provocări și perspective:

1. Fragmentarea globală: Națiunile și comunitățile acționează adesea în funcție de interesele lor proprii, ceea ce complică adoptarea unei politici comune și coerente în privința AI.

2. Guverne depășite: Multe guverne nu au infrastructura sau resursele necesare pentru a reglementa eficient dezvoltarea rapidă a tehnologiilor AI.

3. Accent pe profit: Apetența pentru profit rapid și inovație poate duce la neglijarea aspectelor etice și de siguranță. Companiile tehnologice mari sunt adesea conduse de motivații economice, iar acest lucru poate eclipsa considerentele legate de impactul social.

Pași posibili pentru a atenua riscurile:

1. Educație și conștientizare: Crearea unui cadru educațional care să pună accent pe utilizarea etică și responsabilă a AI. Acest lucru ar trebui să includă nu doar formarea tehnică, dar și dezvoltarea gândirii critice și a discernământului moral.

2. Colaborare internațională: Îmbunătățirea cooperării între națiuni pentru a dezvolta standarde comune și reglementări globale în domeniul AI. Forurile internaționale ar putea juca un rol crucial în acest sens.

3. Responsabilitatea corporațiilor: Companiile care dezvoltă tehnologii AI ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru impactul social și etic al produselor lor. Acest lucru ar putea include investiții în cercetare pentru a înțelege și minimiza riscurile asociate cu AI.

4. Participarea ONG-urilor: Organizațiile non-guvernamentale pot juca un rol important în monitorizarea și evaluarea impactului AI și în promovarea unei utilizări etice a tehnologiei.

Deși provocările sunt semnificative, este important să nu pierdem speranța în capacitatea umanității de a învăța și de a evolua. Implementarea unor măsuri proactive poate preveni scenarii negative și poate asigura că AI devine un instrument care să servească binele comun.

 

 

 

izbăvire

simfonia privirilor 

şi gânguritul 

buzelor moi

 

cântecul de leagăn 

păstrat 

s-adormi
când îți este târzie 

trăirea

o petală plutind 

împrejur 

doar tăcerea

Ultima culoare

a mai rămas doar un pic de roşu

cât toate amintirile puse la un loc

într-un iglu 

trupul acesta peste care 

noaptea este încă un strat de alb 

neobosită

pâlnia le soarbe pe toate

a mai rămas doar un pic de ochi

cât toate curiozităţile la un loc

într-o plasă de prins peşti

priveşte

vidul cade în alt vid

şi pretutindeni albul se lăţeşte 

ultima lume în roşu

aceasta-i

 

strop de bine

nemurește nemurirea 

rod în rod născând tăcut
ochi în ochi privirea cere 

văz din văz ce n-a văzut
colț de piatră soarbe apa 

niciun strop nu-i de risip
miezul tare se înmoaie 

se transformă în nisip
iată vâna se vânește 

verde crud prinzând se urcă
pas cu pas pe firul nopții 

către luna prinsă-n furcă
lângă toate-și ard iubirea 

scăpărând doi licurici
eu privind la toate astea 

mă gândesc: 
- nu plec de-aici!

cocon

a mai trecut o noapte

a mai trecut o zi

spre seară mi-am pregătit carnea moale 

să dospească 

pe aşternut rămână 

doar pielea şarpelui 

până vor zbura toţi fluturii

înmuiaţi în venin 

dincolo de fereastră

foşnesc aripile lor 

lăsând în urmă 

aerul apăsat

 

imitaţia aceasta 

a mai trecut un somn

a mai visat o nouă zi 

şi altădată

păstrează chipul şi asemănarea mea

şi gustul şi mirosul 

doar sângele-i mai vâscos

sub pielea cea nouă 

mă strânge 

şi fluturi tot mai puţini

tot mai puţini

 

Îmbrăţişare

sălbăticiunea 

dusă-n adăpost

pasărea pusă-n colivie

frunza culeasă

înainte de-a se topi

în sărutul pământului

pentru o veșnicie înrămată

nebunul smuls din a sa visare 

păstrându-i adormirea...

trofee ale compasiunii

cele mai frumoase exemplare

sunt pretutindeni

încălzind îngheţul

printre nori 

în jocul iubirii

ochi verde 

răsărind din adânc

pe chipul ce primește

mângâiera...

susur al izvorului din sine

***

nebunul scos din a sa visare, dar lăsat în adormire este (încă) un alt exemplu de trofeu

al egoismului

de la ceea ce poate părea banal, către profund, asta am încercat în prima strofă

dar trofeele sunt, de fapt, niște exemplare cărora le putem oferi îmbrățișarea pentru ceea ce sunt, 

din respect, ori compasiune pură... asta-i ce am dorit în strofa a doua

moment

dar iată

cerul azi plin e cu ape 
nici păsările nu mai zboară

stropii de ploaie cuminți

potolesc setea răbdată 

demult

scriu despre fluturi 

cu mentă bătută pe aripi
ce dorm pe sub streșini

rândunicile n-au mai venit

nici ele
nici primăvara

câteva lacrimi 

mușcând din pânza obrazului

se-aruncă în spuza dorului

mă-ntreb

cine să fi țesut florile acelea

pe marginea ochilor?

doar un vis

am avut un vis 

se făcea că visam, visam 

și tot visam 

cum se dă timpul înapoi

înapoi, înapoi, înapoi... 

ajungând la timpul dintâi 

dincolo de care nu mai era niciun trecut 

atunci am adăugat 

din cel ce n-a mai fost 

până m-am întâlnit eu cu mine

visând

și m-am speriat foarte tare 

credeam c-am rătăcit, 

atemporal,

ori c-aș fi murit,

dar șoaptele mi-au spus: 

- fii liniștit, e doar un vis.

nimic înainte, nimic înapoi.

semn

cine va înțelege cuvântul necuvântat?
lumina iubirii și-a morții, 

cu a ei pâlpâire, 

cine-o va ști?
despre toate ce-au fost și vor mai fi, 

cum se va spune?

toate-s cuprinse în lume 

și lumea toată e în mine

cu înțelesul și neînțelesul 

din câte sunt

purtând câte un nume

despre câte am aflat 

semn vă las

un fluture roșu

să mă știți așa cum sunt

cum altfel nu pot să fiu

însăilare

se va scurta drumul de nimeni păşit

cu fiecare zi tot mai aproape 

deşirându-se

în urma sa lăsând 

firul deznădejdilor

privirile nu vor răzbate 

dincolo de perdele

mătăsuri ţesute din stropii de ploaie

s-ascundă singurătatea celui pe care 

n-are cine să-l ţină de mână

frunza se va așterne pe cărare

alinare pe fruntea suferindului

ce-n agonie se vede cu tălpile goale 

alergând

 

noaptea despletită

îi va însăila rănile

din el să nu zboare

pasărea albă  cu oasele frânte

***

alinare-i frunza pentru cărare

la fel compresa 

pe fruntea suferindului

ce-n agonie se vede 

cu tălpile goale 

alergând

 

 

simfonia peştelui

să uitam sunetul muzicii 

ar fi este destul
să crească în noi rădăcina lăstarului 
care nu ştie să devină 
și nu va ţine de umbră 
nici adăpost de ploaie sau vânt 

umbrind înăuntrul 
se va ramifica
ca îndoiala în minte

să uităm cum se vede culoarea 
cerului dintâi 
a soarelui de pe urmă 
atât ar fi nevoie să crească pe noi
o scoarţă
precum ciuperca peste copac
dincolo de care va adormi tot blândul 
lăsând privirile fiarei către afară

priveşti la peştele din acvariu 
crezând că singura lui grijă a fost să-i fie schimbată apa 
dar l-ai visat azi noapte 
cum se lepăda de solzi şi dansa în ploaie 

și îți spui că putea avea parte de o moarte mai bună 

Poză făcută fără instrucţiuni

nu mai ştiu 

s-a întâmplat înainte sau după

a fost prima sau ultima oară

dar se cuvenea imortalizat momentul

mai ales că lumina roşie se întrerupea 

atât de delicat

de parcă ar fi oftat 

pătrunsă

 

în fotografie a rămas nemişcarea tăcută

 

se zice că trucul nu poate fi reuşit 

dacă n-am lăsa imaginaţia să treacă prin cadru

 

am privit pentru o clipă 

apusul feliat de o frunză 

şi-a fost de ajuns

 

nimeni nu l-a simţit

când s-a strecurat

Iluzii

am realitatea mea compusă din visele nopții,

stridii care-mi filtrează marea de gânduri 

îmi duc amintirile pe masa înfometatului.
- ăsta da sacrificiu! spun pescarului,

care prinde în plasă pasărea obosită și-o aruncă momeală.
iluziile zilei, cu sete și foame, durerea din carne, 

tristeți trecute-n jurnal, 

lacrima ce cade la trecerea dintre ani... 

doar un coșmar.
- ți se pare c-ar fi! spune pescarul rânjind.  

pe stradă, mulțimea mă privește cu lăcomie.
fug spre casă, aerul se îngroașă, mă scufund, înot... 

iată-mă că sunt, iată-mă că-s altul;

în mine se naşte o perlă.

Clipeşte

umbra umbreşte 

zborul se zboară 

gândul gândeşte 

căderea doboară 

vântul vânteşte 

seara se-nseară 

clipa clipeşte 

strigătul zbiară

omul e umbră 

omul umbreşte 

omul e gând 

omul gândeşte

omul e zbor 

iute el zboară

omul e vânt

nimic nu-l doboară

seara se-nseară

nu strigă

nu zbiară

o clipă clipeşte

ultima oară 

umbra umbreşte...

dovada iubirii

după miezul nopţii

prefăcându-mă că dorm

firul amintirilor se strecoară 

printre gânduri 

ca motanul lângă sobă 

şi toarce şi-i tors... 

 

prinsă-i de perete 

o lampă cu gaz 

să fie 

cum a mai fost 

 

mi s-a spus 

că cine te iubeşte 

te-acoperă cu un ţol

atunci când adormi dezvelit 

 

către dimineaţă

strop de lumină

pâlpâie iubind

reveneală

a venit vremea să facem poza. strângem podoabele, așezăm zâmbetele de sărbătoare în cutii și le depozităm pentru data viitoare. ne spălăm cu busuioc, curățăm osânza, tragem aer în piept, rotunjim semnul crucii.

gata! suntem pregătiți să înnoptăm. dimineața cealaltă ne vom pune zâmbetul de drum şi hainele de lucru.

pășești gândind despre lumea asta: războaiele, inflația, globalismul...

"cred că nu voi mai folosi aceeași rețetă de boeuf".

- să trăiești, vecine! 

copacul de plumb

uite-l 

cum se lasă într-o parte

copacul de plumb

și mă îndeamnă

să mă caţăr în el

 

îmi oferă fructe

acum am devenit 

omul cu burta de plumb

m-aș îngropa cu totul

să-mi las pământului

povara

 

aș vrea să zbor 

dar nu puteam nici când

eram ușor

în acest decor n-am cum

umbrele cad

și-un vânt vineţiu 

se izbește între funiile

unui vârtej

de plumb

firește

atât de aproape e cerul

copacule de plumb

peste lumea întreagă

apasă cu ploi

care străpung tot 

ce le iese în cale

în urmă tăcerea...

 

***

uite-l 

cum se înclină

copacul de plumb

îndemnând

să mă caţăr pe el

 

aş vrea să zbor

dar fructele sale

mi-au transformat

carnea în plumb

 

m-aș îngropa

să-mi ia pământul

povara

 

vântul izbește

cu vârtejuri de plumb

aproape e cerul

peste lume atârnă

ploile străpung

tot ce le iese în cale

sub umbre de plumb

tăcerea apasă

femeia cravată

când stai aşa 

prinsă de mine

şi-mi spui că vrei să te port

ca pe o cravată

iar eu îţi spun 

că mie-mi place genul sport

dar tu aluneci

mătase dezlegată

mă gândesc 

să-mi schimb stilul

de-a mă îmbrăca

plimbare urbană

cabluri peste tot 

irespirabil

te simți ca o muscă 

în ţesătura unui păianjen 

amator 

și lipsit de curaj 

ce stă în umbră

şi scuipă alte cabluri

boscorodind 

 

un nor roşiatic 

pe un cer negru 

în pâcla nopţii 

pare o rană 

peste o altă rană 

ochi zemos într-o carne 

în putrefacție

te cheamă 

să i te alături

dar cât de frumos 

doarme râul 

între maluri

se-alintă pe nisip.

oare-n visul său

mângâiat o fi de sălcii 

ori se-ncruntă a junghi

sub apăsarea

podului de piatră?

uite și luna

d-un fir de praf

atârnă

hai, prietene

acasă