simfonia peştelui

să uitam sunetul muzicii 

ar fi este destul
să crească în noi rădăcina lăstarului 
care nu ştie să devină 
și nu va ţine de umbră 
nici adăpost de ploaie sau vânt 

umbrind înăuntrul 
se va ramifica
ca îndoiala în minte

să uităm cum se vede culoarea 
cerului dintâi 
a soarelui de pe urmă 
atât ar fi nevoie să crească pe noi
o scoarţă
precum ciuperca peste copac
dincolo de care va adormi tot blândul 
lăsând privirile fiarei către afară

priveşti la peştele din acvariu 
crezând că singura lui grijă a fost să-i fie schimbată apa 
dar l-ai visat azi noapte 
cum se lepăda de solzi şi dansa în ploaie 

și îți spui că putea avea parte de o moarte mai bună