arcul vindecării

în jale-i salcâmul
frunza și-o plânge
joagăr de gheață 

mușcă din el
și vântul scrâşnind
din scoarţă-i sfărâmă

un urlet se-aruncă
turbat către-o stâncă
și crește în sine 

ca un ecou
din gheara durerii
corbul scăpat

se-nalță cu greu

adâncul devine
tot mai adânc
prăpastie fără de fund
rănile noastre 

una în alta
sapă în noi cicatrici

 

ne ținem de mână 

și urmărim

fluturii albi în unicul zbor
pe drumul iubirii de-o zi
sperând
pe-a noastră s-o regăsim