frânturi

trecutul de care fugi 

privește-l cum se ridică 

și încolțește 

sub tencuiala tot mai fisurată

gol peste alt gol

un zid spre care alergi 

izbindu-l

fără să te zdrobească

te cuprinde 

precum pâcla 

îmbrățișând raza dimineții
risipindu-se

până la înserare 

când va sorbi

și ultimul fir de lumină