țipăt

s-ar fi numit Anastasia

în inimă și în gând și în ziua de mâine mi-erai și mereu vei fi
doar că ți-au ales o corabie care plutește pe marea tăcerii
acum, apelor le privesc unduirea, de-al lor adânc mi-e frică, să știi
întoarce, dar, vântul și nu-mi lăsa singurătatea pe malul durerii

apusul îl văd oglindit pe luciul de ape, rănit de grei pescăruși
ei plâng, eu nu mai pot să plâng, doar stelele devreme îmi mângâie fața
voalul acoperă lumea de alta, nici una nu vrea să lase  intruși
sub negură, misterioase sirene dansează și-împrăștie ceața 

prind în plete ape sărate. pe trup, răni încolțesc și se cern pe nisip
așa te mai pot ține de mână, să facem pod peste albastrul lovit
tabloul ceresc, cu rame din aștri, ți-așterne pe pânză blândețea din chip
furtuna se naște, spre țărmul din sufletul meu turbată-a pornit

îmi cântă copilă povestea de-o clipă, în țipătul tău toate s-au zis
și-apoi , peste toate, o liniște crudă s-a pus- apăsătoare năframa
ce-au vrut de la tine, ce-au vrut de la noi, sfinții apostoli de ce s-au dezis
și te-au ales mireasa din ceruri? făr-să te-aud strigându-mă: mama