eșarfa albastră

stă la picioarele tale sărutându-ți tălpile
ți se arată ca și când acolo, în zare, 
ar fi toată, 
dar nu-i decât închipuirea 
din cântecul poeților 
acompaniată 
de o frumusețe plină de magie 

în ea se pierde orice privitor, 
crezând că acolo, 
unde orizontul își lipește obrazul 
de obrazul ei, 
este locul în care soarele 
se joacă de-a v-ați-ascunselea

are finețea ei atunci când liniștea o poartă 
în pântece 
și este de-o sinceritate ademenitoare 
ea nu te îmbrățișează cu umbre și mucegai, 
te alintă pisicește până când 
și-aduce aminte 
cât este flămândă 

este lipsită de pudoare, 
se poartă dezbrăcată 
se iubește cu cerul 
atunci când norii se ploaie 
și își scutură pletele unduitoare 
prin vântul care 
o răscolește-n rafale