în absență trăind iubirea

absența ca prezență în iubire

numai tăcerea singurătății te va putea îndemna să privești către zare, altfel n-ai să cunoști cât de apăsătoare este lipsa trupului pe care l-ai ținut strâns, în brațe, până nu demult. ai fi crezut că mersul acela, când vă țineați unul pe celălat de mână, se întâmplă pe calea fără de opreliști și că toată acea dragoste, adăpost de uitare, va fi veșnică. azi știi că nu este așa. ai început să deschizi dicționarul la paginile unde sunt explicate cuvinte despre care doar auziseși, în treacăt; atunci te lepădai de ele ca și când alfabetul tău accepta doar compuneri de vorbe nespuse, dar sădite, adânc, în iubire. nici n-a fost nevoie să pronunți în vreun fel cuvântul dor. nu. a răsărit din tine așa cum răsare, după o lungă așteptare, fluturele din cocon. l-ai simțit cum se zbate în chinul facerii și cum răzbește, cum dă pe afară, rănindu-te, precum o așchie te-ar pătrunde, precum un strop fierbinte ți s-ar lipi de carne. așa s-a născut dorul în tine și tot așa visarea. ochilor, pleoapele nu le-au luat vederea, căci tu n-ai încetat să privești chipul acela. și nici depărtarea nu ți-a luat trupul celălalt, căci tu îl porți cu tine. în sânge păstrezi șoaptele, în piele mângâierea, în inimă, între două bătăi și un suflu sistolic, valsează durerea.

ai crede că este vorba despre despărțire, dar nu e. în fapt, este vorba despre cum se poate manifesta iubirea chiar și în lipsa celuilalt, ori chiar și mai mult, în lipsa dualului, situație de iubire neîmpărtășită.

dacă în raport cu divinitatea iubirea este împărtășită sine qua non (condiție fără de care nu se poate), iar existența dualului izvorăște din credință, în perspectiva exclusiv umană, dualul nu există întotdeauna. astfel, putem distinge acea dragoste la prima vedere, urmată de sentimente atât de profunde încât, cel care le trăiește, le poate defini chiar ca fiind iubire. ori, putem să înțelegem iubirea necondiționată pe care un părinte, un bunic, un frate, un prieten chiar, o poate simți și atunci când celălalt nu împărtășește, din diverse motive, aceleași sentimente; indiferent că există o absență, lipsă, depărtare fizică, ori o absență în condițiile în care celălalt este în mod fizic aproape (acea situație specifică singurătății în doi). 

dar ce este absența? și cum poate exista sentimentul iubirii atunci când subiectul iubit lipsește, fizic și/sau spiritual? nu-i altceva decât nevoie. nevoia ființei din om de a se desăvârși. pentru că, indiferent de istorii, evenimente, ori comportamente, natura umană primește acest dar al iubirii, ca pe o nevoie, fără de care ființarea nu poate exista.

mai este și amăgirea. atunci când, în absența timpului întreg, lași clipelor răgaz să prindă în conturul lor, neantul. dar neantul nu are o formă regulată, nu-i cerc, nu-i pătrat, nu-i sferă sau cub. neantul este o lepădare, într-un spațiu presupus, al unor nimicuri imateriale. cum ar fi o statuie de lemn în care îți imaginezi că există ființarea, dar nu-i altceva decât ceea ce, în momentul contemplării, tu îi poți oferi la schimb, pentru un strop de eternitate.