nu ești singur

lângă tine și propria izolare

mai este și amăgirea. atunci când, în absența timpului întreg, lași clipelor răgaz să prindă în conturul lor, neantul. dar neantul nu are o formă regulată, nu-i cerc, nu-i pătrat, nu-i sferă sau cub. neantul este o lepădare, într-un spațiu presupus, al unor nimicuri imateriale. cum ar fi o statuie de lemn în care îți imaginezi că există ceva, dar nu-i decât ceea ce, în momentul contemplării, tu îi poți oferi la schimb, pentru un strop de eternitate.

dar eternitatea, aici, pe pământ, are o boală galbenă.

așa vezi și știi că pozele alea zdrențuite de timp, pe care le-ai lăsat, uitate, agățate la marginea ramelor, pe un tablou fără semnificație, care-și arată pieirea în vene galbene impregnate, fără vreun sens, peste chipurile la care de mult n-ai mai privit, pozele alea sunt reflexia trupului tău pe care îl porți din dormitor până în baie dimineața în felii atârnate de umeri. e locul în care toate igrasiile s-au înțelenit pe pereți, în desene abstracte și-n valuri de fum. le privești cât timp scoți din tine și ultima venă albastră să faci loc la o votcă.

dacă ar fi să îți bată la ușă o prezență, ai refuza să deschizi ușa și numai pentru că ai prins teamă de aerul curat.