grăunte

atingi vâna pământului 
scăpată pe-o palmă de piatră 
din care a răsărit un fir  ca o limbă 
ce-ar vrea să guste din buza cerului 
asculți șoaptele care vibrează 
într-o umezeală de parcă 
ar fi o sudoare pe fruntea stâncii 
în care sapă
gândurile adâncului 
vezi cum aromele clocotesc 
în pieptul pădurii
- broboadă peste creștetul locului-  
apoi se înalță 
într-o perdea de vapori 
deasupra vulturilor care

se prefac în nori
așa îți găsești poezia 
și te întrebi dacă este un delir 
ori este visul creatorului 
iar tu
doar un neuron 
al cărui rost este visarea 

 

 

ascunzătoare- decupaje

pe-acest copil 
nu l-am pierdut nici înainte nici mai apoi 

doar l-am ascuns prin hambarul rămas gol 

de pe vremea când 
seceta jupuia bobul până 
în miez de zi bătrânii prinși în a soarelui hipnoză 

se contopeau cu umbra 
probabil visându-se la horă se umbreau și ei

așa erau 

așa mie îmi păreau
doar eu și el n-aveam timp de risipit pe somn
prețuiam soarele și ne mulțumeam 
să avem totul a fost doar un început de agoniseală 
pentru când n-ar fi fost de sete nici de foame
n-am dus dorul căci am știu unde
era ascunzătoarea  în care ne regăseam  
el știa să mă asculte și să-mi spună
despre ploile care-au să vină
atunci am gândit și-am ales împreună
lacătul de la intrare să fie deschis 
cu o lacrimă

generații

rugat să șeruiască pagina
moșul, în șură, repede s-a dus
să vadă dacă, nu care cumva,

pe jupuială musca iar s-a pus

cântecul clipelor frânte- decupaje

un cântec cade lângă fereastra
deschisă îți poartă umerii goi cafeaua-i 
aburindă e clipa rămasă în urma 
acordurilor care au pătruns în noi
vibrează vibrează locul ceilalți sunt 
încă acolo eu stau tu stai într-un joc 
al tăcerii miez nu vrea să încolțească 
mai departe de cuib sunt lumile de 
fier și piatră s-au așezat între oameni 
sunt răni și în priviri se vede 
mai mult gri prinde în colții săi urbea
la fiecare răsărit te caut și te văd 

în alb încă îmi desenezi o lume
plină de culoare e clipa care zboară
și vine înapoi uneori cu o aripă frântă 
se așază în inima peretelui de unde
neregulat măsoară ritmul pe un tic
inspirat pe un tac respirat tot mai 
sacadat 
tic-tac, tic-tac...

 

 

firul iubirii

stropi de ploaie alunecă pe a visării clipă 
la fereastră par să fie niște licurici
într-un dans se scurg peste pielea crudă 
potolească  setea tremurândă-n trup
languroase ape vor să  se ascundă 
sub a ei cămașă moale transparentă 
ar mai sta măcar preț de un sărut
apoi să se-nalțe într-o noapte nudă
fără de păcate cerul să-l pătrundă

fulgerele moi se-ntind la pământ 
trase-s de șiroaie-n fire de aur spălat
duse-s la fecioare colo în adânc
care poartă-n ele dorul de uscat

feciori stau pe urmă de fir luminos
toată-a lor poveste spusă-i către seară 
de-o mumă bătrână adusă de spate
când se mai oprește din al lânii tors

inima pulsează o bătaie-n plus 
una-i pentru altul alta-i pentru el
cu drag o primește a lui e-mpietrită 
broderia-n vrajă-i aruncată-n sus
peste cerul nopții chiar de un fecior
al său fir găsească drumul spre iubită

comoara- decupaje

să poți aluneca 
ce altceva ai de făcut 

pe o pânză aspră arunci 

o privire în urmă să mai vezi de când 

te poartă libertatea ca pe o umbră 

în mijlocul nopții în tine e înfiptă o gheară

ce altceva poți să faci
zidul rece nu te strânge în brațe
dar tu poți
miezul fierbinte-l împarți 
cu o piatră care gustă din țărâna uscată
tu o înveți ce este durerea
ea te învață ce este răbdarea

dincolo de porțile legate cu lanțuri
e calea pe care nu bat ploile triste
tu poți să ocolești 
să nu plătești vama 
oricum
cu ultimii bănuți ai cumpărat creion și hârtie
cuvinte nimeni nu cumpără 
nimeni nu le primește 

drept mită doar tu le păstrezi 

ca pe ceva prețios

călătorie în geometria existenței

dintr-un punct 

lipsit de materie 

te trezești alergând într-o geometrie plană
figuri ale linilor frânte 

ori ale liniilor curbe 

te țin captiv într-un spațiu alb negru 

uneori colorat 

ud uscat 

uneori nămolos 

până când începi să cauți adâncul 

fără să ai vreun reper 

nu știi dacă acesta este în sus ori este în jos
ai uitat ființarea între punctul primordial 

și marginile trasate de orizont 

acum nu mai alergi 

ci te petreci înotând prin apele de jos 

ori zburând prin apele de sus
și aduni 

și adaugi 

materiei dintâi 

celule după celule 

până când greutatea lor te apasă tot mai mult 

și călătoria îți este tot mai dificilă 

până când toate vor pătrunde în tine 

într-un spațiu din ce în ce mai mic 

într-o comprimare continuă care

te va strânge într-atât încât 

devii un punct din care

se va naște o nouă divizare

 

îndepărtare

îți pui sufletul pe tavă și trupul ți-l cârpești 
după cum pătrunde lumina printre solzii uscați 
din armura pe care o porți 
doar partea din tine care se topește o ferești

uneori 
ai ales să rămâi în spatele draperiilor 
construind un joc al șoaptelor 
dar asta numai atunci când 
tot ce mai puteai dărui 
era în alb sau negru
acum și sângele care îți curge 
pe urma părăsirii care te-a tăiat
are culoarea gri 
și te întrebi 
dacă ești doar un trup de lut modelat
sau carnea din tine a putrezit

porți pe tine o umbră profundă 
care-ți înghite orice punct de culoare 
ce răsare tot mai rar
din lăuntrul tău
doar în spatele pleoapelor zăvorâte 
adânc ascunse în vise 
mai susură-n magice izvoare 
mii de culori

la margine

ai marginea ta 
un pas mai departe și îți este dor 
mai departe de dor îți este greu

ai mai umblat pe margine  

pe linia dintre două hotare

dar n-ai trecut niciodată prin același punct 

nici nu te-ai lovit de ceva 

și nimeni nu te-a luat de mână
poate acesta-i motivul pentru care nu crezi 

că lumea asta este rotundă

ai marginea ta
te arunci și strigi după ajutor 

cazi și te izbești de un altul 

care s-a aruncat de pe marginea lui 

atunci o iei de la capăt
aproape că a devenit o rutină 

așa că îți dai timp cât să fumezi o țigară 

să privești la cei care nu mai suportă 

să audă strigătele de ajutor 

cum cad în tăcere 

fără să se izbească unii de ceilalți 

poate că marginea lor e o singură dată

cântecul în depărtare se aude 

și simți cum cei care cântă mângâie corzile chitarelor 

fiecare mângâiere este un alt fel de margine 

unele dintre ele se înfășoară pe tine 

n-ai cum să nu le asculți
fredonezi cântecul care îți place și 
te dai înspre margine 

până te contopești cu ea

ce este Poezia

evident, este o stare
este momentul acela când decizi să nu îți mai auzi gândurile tropăind prin cap, ci să le pui pe hârtie
e momentul ăla când viața îți aruncă un cartof fierbinte, tu îl prinzi și, în loc de o înjurătură, alegi să spui despre cum se vede luna prin lacrimile care-ți inundă ochii
e orice banalitate care primește șansa să iasă din anonimat atunci când, printr-o improvizație, i se adaugă materia și energia la care nici măcar nu s-a visat vreodată
este mâna întinsă neînțelegerii de o revelație trecătoare 
este spațiul în care sângele, gândurile, ființa, evadează
este alintul pe care ți-l poți oferi în fața suferințelor
dar, toate acestea, dacă nu dau naștere la o conexiune între două ființări, poet-cititor, nu fac să fie decât o poezie, nu Poezia
...
evident, este un sentiment
ca orice sentiment, nici poezia nu poate fi împrumutată
nu o poți primi cu împrumut, nu o poți da cu împrumut
dar se poate dărui
poetului îi este dăruită prin har 
cititorului îi este dăruită așa cum izvorul dăruiește apa însetatului
Poezia nu se vinde 
Poezia nu se cumpără

...

evident, este suflet

...

în poezie trebuie să se afle un strop de rugăciune

ultima floare

cum stă, singură, printre pietrele urbei 
văzută-i, în miez de zi, cea mai frumoasă 
și-al ei nectar e poftit 
și de musca de prin tomberoane
și de molia care atârnă sub streașină
doar un fluture rătăcit și plăpând
adus de-o boare 

de prin crâng 
nu-i dorește dulceața și-o întreabă:
 - pe tine, aici,  ce vânt te-a adus?  
floarea se-apleacă 
și lasă o petală pe caldarâm
în loc de răspuns
- de așa ceva e plin câmpul, spune
bătând din aripi
și pleacă

generos
praful strânge în brațe
petala rămasă pe jos

aproape o moarte

cum ar fi gestul acela pe care îl faci 
atunci când o musculiță îți umblă pe frunte 

poate că moartea are rostul ei 
cel puțin aerul pe care nu-l mai respiră viața 
și tot putem presupune că se schimbă o rotație pe fiece clipă 
ori poate că și îngerii respiră 

oricum 

despre moarte se vorbește mai mult decât se tace 
și nici măcar șoptit

dar ecoul bocetelor și dăngănitul clopotelor unde se duc? 
pe calea ce-o urmează 
e tăcerea ce-a rămas  în urma unui cântec ce-a murit?

când aproape o moarte îți pune mâna pe frunte 
și e de foc 
dar tu o simți de gheață 
și nu e moartea ta 
dar este aproape o moarte

de la o vreme vei ști că și greierii tac 
poate că sunt striviți și ei pe fruntea pământului 
de un gest 
pornit dintr-un coșmar înainte de trezire

ori poate că te visezi o musculiță 
și gestul acela nici măcar nu-ți aparține 
și totul ar fi în zadar 

de nimeni știut 
și totul ar rămâne neschimbat

doar te vei simți mai aproape de moarte

regăsire

te furișezi în camera unde 

ai mai visat luna pe care o doreai ascunsă 

atunci când nu puteai împărți 

nici măcar cu trecătorii absenți 

peisajul care vă acoperea cu o noapte dezvelită 

deschizi cufărul în care 

culorile muribunde mai tremură 

mestecate de umbre 

le mângâi 

tu știi că un rămas bun nu are nevoie de cuvinte

poate că a venit timpul să împături aleanul 

pe care l-ai tot purtat 

ca pe un tatuaj aplicat pe cord

să-l așezi între scrisorile

de atâtea ori citite

și eșarfa pe care s-a rătăcit o lacrimă

într-o gară la un capăt de linie

 

poate că ursulețul de pluș chiar este moale și pufos

dar palmei tale i s-au adâncit liniile 

până când râul vieții a devenit un fir 

captiv între pereții de carne bătută

ușor ți-ar fi să zbori dacă golul din tine 

s-ar muta în oasele-ți pietroase 

și n-ai purta semnul aripilor zdrobite

devenire

peretele și-a eliberat fluturii cu aripi de var care 

într-un dans al căderii 

s-au ferit să atingă pendula înțepenită 

de teamă să nu trezească timpul 

mari și mici 

grei și ușori 

fluturii zidului părăsit 

care-a decis să vegheze somnul veșniciei

singur și dezvelit

se așază 

unii 

pe podea 

nesuportând depărtarea 

alții 

mai curioși 

pe un fluture uriaș 

care se odihnește pe fotoliul

- un ziar ce-a rămas necitit 

doar câțiva 

mai aventuroși 

zboară pe fereastra deschisă și 

duși de vânt 

caută să se bucure de viață 

până la primii picuri de ploaie 

pe o turlă veche 

într-un clopot mut

coconul poartă în sine

un fluture ghemuit care

își visează zborul

 

 

volatilitate

îmi place substanța de mine 
de însumi 

cum stă pe un loc într-un gol lipsit de nulitate 

precum un zero neînțeles 

așa cum s-a mai tot zis 

că în nimic nu e ceva până când 

fiecare particulă a dorit să-și afle originea

îmi place substanța de tine 

de însuți 

și caut să îmi fac loc 

dar chiar și nimic este prea mult 

pentru un spațiu deja ocupat 

de aceea mă mulțumesc să merg în urma ta 

să prind locul pe care l-ai părăsit 

cât mai păstrează în el 

amprenta particulelor tale 

s-adaug la nimicul meu ceva

din câte nimicuri s-a născut iubirea?

poate că am trecut unul pe lângă altul 

de atâtea ori 

fără să știm că în noi 

golul fiecăruia dorea să devină ceva 

mai mult decât o substanță 

lipsită de vreo atingere 

 

 

petec de lume

mie îmi pare 
că cerul își mândrește pletele în fiecare seară altfel 

și-o margaretă stelară își prinde la ureche 

atunci când luna întreagă se-arată
nicicând la întâmplare 

azvârle stele căzătoare în inimile pământenilor 

căci n-a fost să afle 

în tot universul 

altele care să pulseze-n iubire 

așa îmi pare

că ploaia-i sărutul dăruit buzelor crăpate 

din piatră și lut 

sub care se vor trezi

izvoarele amorțite-n adânc

pe-o roată de moară s-alunece

precum mătasea dusă de vânt

s-ar pierde prin lanul de grâu

cu miezul pocnit

îmi pare că-n lemnul stejarilor bătrâni

ascunse sunt poveștile toate

ce-ar fi să fie spuse norului 

pierdut de a sa turmă

dacă ramurile n-ar sta aplecate

sub apăsarea secolelor 

care s-au cuibărit în ele

 

 

loc de singurătate

prin pâcla singurătății să pășiți cu grijă 
acolo-i sufletul retras 
în afara largului alterat 
stă ghemuit
și tremură ori de câte ori apune soarele 
- în lumea viselor nu poți pătrunde liniștit 
fără să porți cu tine un somn curat

nu tropăiți
vibrațiile pământului de sub tălpile voastre
se vor izbi în inima lui plăpândă 

care va uita să mai bată o dată

iar trupul nisipos va răbda setea de sânge
așa cum o stâncă rabdă

acolo unde a fost cascada râului 
care a secat

nu scrijeliți pereții refugiului întunecat
oftatul s-a transformat în
fluturi de noapte 
cu aripile desfăcute au ațipit de o vreme

visând la jocul de-a fi împreună 

 

 

contemplare

spre seară 

și valul se liniștește 
și pare rotund 
de parcă ar fi un glob albastru 
alături de cel roșu 

solar
așchiile sale 

în mal nu mai pătrund 
doar îl sărută timid 

și-l mângâie așa cum
își alintă lutul 

bătrânul olar

stânca e tăcută și-ascultă 
cântecul scoicilor
despre adâncul misterios
unde-au ascuns comoara 

piraților
sirenele care-o păzesc  
în al lor palat luxurios

urma tălpilor e ștearsă
de-o pală de vânt
ce mângâie nisipul 

precum o eșarfă

de sub o salcie bătrână 

vibrează 

vechi legământ

prin pletele prinse-n coarde 

de harfă

flămând și însetat

am
această poftă nebună 

să prind verdele pe pânză de floare într-o rugăciune 

și-n trezirea cleioasă a lumii lipsită de cuvinte 

să-mi rostesc mulțumirea de a sta la masă 

să gust din nectarul primit 

la schimb dau cuvinte și mă las gustat

eu nu mă zbat
las timpului foamea nepotolită și doar privesc

din marginea pânzei în care sunt captiv 

agonia celor devorați dincolo de mâna ocrotitoare- streașină 

sub care găsesc adăpost 

doar cei în care zidul nu s-a surpat

sunt
doar spre târziu 

deschid ferestrele să-mi cuprindă întregul 

într-o îmbrățișare- ultima răsuflare caldă a zilei ce-a fost 

și primul alint rece al nopții ce va să vină 

și scrijelesc adânc despre ele 

în plasa uitării nu-mi rămână zborul încătușat

am 
această poftă nebună să mai sorb timpului o clipă 

îl storc cât pot de mult 

chiar și amarul din el îl beau cu nesaț 

și strig
- încă un rând, pe datorie, să-mi dați!

hoțul de identitate- decupaje

în spatele măștii se ascunde cel care 
se fură pe sine căutând dincolo de orizont
un vis este tot ce se primește 
în deșertăciune își va afla altă poveste
legat la ochi ești dacă nu vrei să vezi
lumina dimineților mângâie și ce este
ascuns rămâne doar gândul pe care
îl știi atât de bine de care n-ai să 
poți fugi acolo unde toate măștile-s 
lepădate chipurile se pierd în alte
chipuri înjumătățite zâmbesc 
trunchiat pare și infinitul în 
rânjetul prefăcut e ademenitor 
ochilor blânzi nu le poți uita 
uimirea îndepărtării te apasă 
mai puțin cu o iertare ești dator
să nu uiți cine ești ori de câte ori îți
va fi furată identitatea

artificial

ce-mi place la tine 
e că atunci când zic că nu-mi mai plac ochii tăi 
verzi și mari 
tu doar îmi ceri să-ți spun cum i-aș dori
- azi fără...
pui în locul lor o sticlă pe care îmi văd fața
și nici ochii mei nu-mi plac 
de aceea îi închid
- cântă-mi ceva...
și-mi cânți un cântec de leagăn 
o voce caldă trezește în mine un vis 
în care eu dorm și lumea toată 
adunată într-o mângâiere 
mă alintă 
mă uit pe furiș 
și văd cel mai frumos chip pe care l-am văzut vreodată 
- tu de ce nu ai chipul așa?
n-ai dorit asta, îmi spui

 

 

neancorat

apele-au secat 

dar încă mai porți ancora după tine

tot mai cauți adâncul de care să te proptești

acolo unde peștii de piatră nu se zbat sufocați

dacă ai cunoaște tainele abisului 

ți-ai lepăda solzii și lanțul ruginit 

să lași 

bătrâna corabie pe loc de odihnă

dacă s-ar opri vântul 

corbii adăpostiți în tine ți-ar arăta drumul

către larg 

dincolo de stânci 

mai departe de pustiu 

să afli izvoarele pe care le porți și tu 

ca fiecare 

cu tot ce au în ele 

de la începuturi

- mirarea dintâi și somnul de pe urmă

prima za din lanț 

și primul semn de rugină

 

 

puterea cuvântului

cuvântul poate fi 

un țăruș bătut în inima mortului 
tăcerea mută 
urletul lupilor la lună 

ars de un soare nocturn
o mătrăgună 
sădită în miezul strigoiului 
să prindă dragostea în ielele  
care au gustat din cupa vampirilor
corbul alb izgonit 
care-și caută perechea 
zburând deasupra pădurilor scheletice 
peste care 

doar iedera mai este verde
cuvântul poate fi 

ochiul blând al mielului 
care își privește călăul 
duhoarea bețivului 
și grohăiala mulțimilor
care așteaptă să bea sângele 
înainte ca acesta să potolească

setea ascunsă în țărână

cuvântul poate fi crud 
dar cruzimii să i se răspundă cu o mângâiere
poate fi dangăt de clopot și rugă 
dar în urmă să rămână doar jalea 
care scurmă în trupul căzut 
ca o larvă ce-și sapă sub brazdă 
așternut

cuvântul poate fi apă și vânt și pământ

 

 

vibrații cosmice

când mă vor atinge și pe mine vibrațiile cosmosului? 

se dau pe sub tejghea, sau cum !?

pe unde trec eu chiar și pietrele-s moi 
am vrut să-mi sparg capul 

să văd cum cad compilații nemacerate 
dar împrejur totul este precum aluatul 

am mușcat dintr-o piatră și-a fost bună
o păstrez pentru când mi-o fi foame

când voi păși în cosmosul acela 

despre care se spune că este primitor

și că în miezul lui e însăși creația?
e nevoie să plătesc vreun ghid, sau cum!?

am tot urcat 

dar am găsit doar ceruri casante
pe toate le-am spart

și stelele căzătoare pe care le-am prins în palme

s-au făcut cioburi
doar una-i în mine din vremuri trecute
pâlpâie șters
o păstrez pentru când voi fi rătăcit

 

 

jocul umbrelor

vino să stăm de vorbă
este necesar să ne cunoaștem
umbra se întinde către mine

dar nu ne atingem
nu putem să ne atingem
parcă am fi doi poli de același fel
poate că eu sunt o umbră

mă uit în spate 
agățată de mine mă urmează umbra mea
fac un pas 

face și ea
să scăpăm unul de altul nu-i chip
de parcă am fi doi poli diferiți
cred că nu sunt o umbră

un joc al umbrelor îmi pare 

și știu
e nevoie de trup ca să fie umbră 
și-n umbră nu-i loc pentru trup 
și-n trup nu pătrunde umbra

eu nu sunt o umbră 

nu sunt o umbră
eu nu prind umbra
nu mă pierd în umbră 

eu voi deveni o umbră

vino să ne cunoaștem 

este necesar

printre buzele-i reci îmi șoptește:

- doar când mori îți poți atinge umbra...

ars- decupaje

alături de trupul din cenușă
împietrită îți este visarea și 
arde ultima îmbrățișare încă
o ții minte cum se topea în tine
despărțirea nu-i o linie continuă sau 
un sunet surd prinde clipa în care
te simți sufocat atunci când mâna cade
inertă îți dorești să fie clipa 
dinainte de a fi tu mare și el un 
bătrân de-ar fi un cuvânt prins 
în eternitate te vei afla și tu 
pășind prin ea o vei afla ca fiind
lumea ta devine un loc al 
dorului să nu-i cauți vină căci el 
ești tu doar un alt trup 
din cenușă scoți tăciunele
timpului nu-i măsori lacrimile 
de piatră te legi în visul din urmă
pe care-l numești ultimul somn

 

 

ultima culoare

din cer nu mai plouă
acolo atârnă țurțuri roșii 
s-au evaporat rănile omenirii 
și au căptușit norii 
plini de custuri 
în ei se zbat celule care poartă 
cele din urmă bătăi de inimă
acompaniază fulgere purpurii

roșu 
ultima culoare ce-a mai rămas 
se prelinge peste o lume gri 
picătură cu picătură 
doar unde se mai zbate viața
se înfige ca un pumnal
de gheață

în mine e acasă

numai copilul din mine n-a uitat drumul către casă; tot el este cel care m-a ținut de mână atunci când am plâns. îmi aduc aminte c-am uitat o vreme lungă de el, dar el nu s-a arătat trist, și-a pus straie bătrânești și-a dormit visând la copilăria lui. 

viața în roz și albastru

ne-am dus în partea din spatele autobuzului, am stat în picioare, chiar dacă mai erau locuri pe scaune.

eu și tatăl ei unul lângă celălat.

ea a preferat să stea, tot în picioare, pe treapta din fața ușii.

- uite la ea, e dependentă. ea crede că eu nu știu. e în lumea ei.

mă uit la ea. e o fetiță frumoasă, de vreo 13-14 ani, părul lung, prins în coadă, de culoarea spicului de grâu copt. are pe umeri un ghiozdan și se ține de bară ca să își păstreze echilibrul stând cu brațul îndoit și cu obrazul lipit de aceasta. pare că privește pe geam dar, uitându-mă atent la ochii ei, de un verde-maroniu, observ că privirea-i este pierdută undeva înăuntrul său. o văd liniștită până când, deodată, ochii încep să i se miște cu repeziciune ca și când niște senzori ar căuta să depisteze ceva. imediat, cu mâna liberă începe să se caute prin buzunare. negăsind ceea ce caută, pe fața ei se poate observa, tot mai mult, disperarea. asta, până când bagă mâna în buzunarul de la piept. atunci fața i se relaxează. scoate ceea ce pare a fi o mărgea mică, de culoare roz. se uită la ea, iar ochii îi sclipesc. pare că zâmbește, dar buzele-i sunt inerte. pune mărgeaua la loc și, brusc, revine la golul din ea.

mă uit la tatăl ei. pe obraz îmi pare că are o mărgea albastră, topită.

o lume pierdută

la marginea lumii în dansuri nebune 
e dansatorul care-a uitat să suspine 
atunci când colții urbei au mușcat 
atârnă o muzică moartă 
a cărei vibrație s-a risipit 
precum valul lăsat în urmă de o furtună 
care-a încetat să mai mestece marea 
povestea lui e spusă 
de trecătorii ce-alunecă pe-alei 
e scrisă-n poeme 
cântată-n refrene 
și pare a fi o legendă 
dar toate s-au întâmplat doar o clipă în urmă 
cât a durat hora încinsă-n țărână 
și-un pic mai apoi 
până când vântul a adus primii picuri de ploaie 
și tălpile goale alunecau prin noroi

lumea în jur se extinde
se lățește și pierde-n fiece secundă 
o melodie un acord o notă muzicală 
iar sunetul primește rang de scârțâială 
doar locul dansatorului se comprimă 
și înghite cu lăcomie 
muzica 
iar ritmul dansului se întețește 
până le soarbe pe toate un punct 

ce este dansul 
ce este muzica 
ce este dragostea 
întreabă copilul

 

 

lepădat

te întorci în spațiul cald
acolo unde inimile bat la unison și blând
unde ești primit cu tot noroiul pe care îl porți pe tine
cu privirea-ți pierdută
cu respirația-ți grea...
știi că vei fi îngrijit, hrănit, mângâiat 
dar tu nu vrei să te desparți de cel pe care-l porți
în trupul tău amorf
nu cauți decât o poală unde să-ți așezi capul
să dormi visând locul în care ai rătăcit drumul
acolo, lângă fântâna cu apă otrăvită 
să-ți stăpânești pofta, să rabzi setea
să nu dai la schimb steaua pentru un sărut dăruit de buzele nopții
nu vrei decât o tăcere care să te atingă până în adânc
dincolo de hergheliile sălbatice ce-aleargă-n galop
izbind sub copite marginea hăului
unde-i ecoul pe care îl vrei îngropat

 

 

adăpost

cumva iarna a pătruns în pietre 
în ziduri și-n sobă focul nu-i 
lemnele-s cenușă demult 
au mai zburat câteva funingini 
ascunse prin fum 
departe de cărbunele ars
sperând la o viață mai bună 
dar vântul hapsânul 
le-a înghițit pe nemestecate 

cumva frigul nebunul 
ți-a fugărit visele 
ți-a îngropat sub scrum arderile 
nici mocnite nu mai sunt 
și îți tot spui la fiecare apus că 
în miez de vară 
o să căptușești zidurile cu mușchi adus din pădure 
din acela care poartă în el mirosul pământului curat 
și-al frunzelor adormite 
să îți râzi de gerul rătăcit în buza primăverii 
și să nu mai măsori limbile de foc 
uscate de la cât au răbdat setea de moarte

 

strop de dragoste

acesta-i glasul ploilor târzii 
ce-n ropot cad pe la fereastră 
la fel, pierdută printre fantezii
e și îmbrățișarea noastră 

sar stropii reci, se-aruncă peste noi 
nu-s foarte mulți, câțiva la număr 
mă prind și eu în jocul lor vioi 
și te sărut, furiș, pe umăr

tresari sfioasă și tăcută, 
eu mă ascund în umbra moale, 
privirea ta neprefăcută 
mă scoate din ascunzătoare 

e clipa în care mă topesc 
și gol și moale ca o umbră 
ți-acopăr trupul tău dumnezeiesc, 
primul și-acela de pe urmă

pragul

desigur, pragul din ușa ta ești tu, 
iar tu ești casa lăsată în paragină 
în jurul căreia au înțelenit închipuiri 
despre cum ar fi fost să fie. 
poate, dacă nu veneau ploile, 
ar fi fost lucrul mai bine făcut 
și ar fi fost locuită. 
așa, au venit, au privit, au plecat. 
și știi cum este, 
o casă nelocuită se dărăpănează. 
și alea părăsite la fel. 
și mulți cred că ușa trebuie deschisă, 
din când în când, 
ca să intre aer. 
fără aer zidurile devin sfărâmicioase 
și mucegaiul e tot mai puternic. 
ăsta este motivul pentru care o ușă 
are nevoie de un prag solid, 
să-i fie sprijin. 

desigur, pragul din ușa ta ești tu. 
apăsat de un gol, pe care nu-l umple nimic, 
asculți gândurile nespuse ale pământului:
- tu poți, tu poți! 
un îndemn care te ajută să suporți talpa celui care te calcă. 
fiindcă, nu oricine intră într-o casă trece pragul! 
și pentru că, fără tine, n-ar fi nici ușa, 
iar o casă fără ușă 
nu-i altceva decât o piatră în devenire 
sub care va zace un mormânt neștiut.

desigur, ușa ta e deschisă! 
trebuie doar să treci pragul...