omul fără dor

un pat, așa, mai către ușă și încă unul, pus lângă cuptor

la adăpost, în camera mică și joasă, în care,

și dacă n-ai fi vrut, cineva tot te ținea în brațe.

acolo se furișa motanul (că-l fugăreau bătrânii) pe după sobă, într-un colț adânc și, uneori, sub pat, prindea un pui de somn, chiar și Lăbuș

purtam în iernile geroase tot câmpul de paie și flori 

le ascultam poveștile nesfârșite când ne scârțâiau, șoptit, sub noi, de prin saltele

ori, cântecul gutuiului îl ascultam, prins în gutuile așezate îngrijit pe lângă geam, cu aromele lor în vise ne însoțeau

n-aveai cum să nu simți dragostea lumii, să nu se nască-n tine, dor

acesta-i cuvântul uitat în pântecul timpului 

răpit și dosit în cufărul plin de scrisori

acelea-s clipele nemuritoare pe care am uitat să le lăsăm moștenire

punând în locul lor o lume de sticlă și peste toate

stăpân 

un om gol

un pat, așa, mai către ușă 
și încă unul, pus lângă cuptor
la adăpost, 
în camera mică și joasă, în care,
și dacă n-ai fi vrut, 
cineva tot te ținea în brațe.

acolo se furișa motanul 
pe după sobă, 
într-un colț adânc și, 
uneori, 
sub pat, 
prindea un pui de somn, 
chiar și Lăbuș.

purtam, 
în iernile geroase, alături
tot câmpul de paie și flori;
le ascultam poveștile nesfârșite, 
când ne scârțâiau, 
șoptit, 
sub noi, 
de prin saltele… 
ori, 
cântecul grădinilor, 
îl ascultam, 
prins în gutuile așezate îngrijit, 
pe lângă geam 
- cu aromele lor, prin vise, ne însoțeau.

n-aveai cum să nu simți dragostea lumii, 
să nu se nască-n tine, 
dor.

acesta-i cuvântul uitat în pântecul timpului,
răpit și dosit,
în cufărul plin cu scrisori.

acelea-s clipele nemuritoare, 
pe care, 
am uitat să le lăsăm moștenire.

am pus, în locul lor, 
o lume de sticlă 
și peste toate,
stăpân,
un om gol.