corp lângă corp, lângă corp, cu atât de multă înstrăinare, cu atât de multe priviri aruncate spre cer, dar care se înfig cu lăcomie-n pământ, pe aceste nisipuri mișcătoare. nu sunt chipuri zâmbitoare, ci doar rânjete pe drumul lung către o casă cu porți de sticlă, închise; să bați nici nu-i rost, poți doar să te joci cu dulăii supraponderali- nu se mai sinchisesc să prindă vreo umbră
un drum lung, către un bal mascat, în chiar mijlocul urbei, într-un sens giratoriu unde s-au prins în horă primii și ultimii plătitori de cuvinte mute; doar la mijloc un cimpoier, cuprins de frenezia unui țambalist… în vioară se strâng rânjetele
mai pe margine, timid, stă unul cu un covrig în coadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu