la pas- eu cu mine

l-am luat de mână

s-a uitat la mine, puțin încurcat, nedumerit, neștiind că îl luasem de mână nu ca să-l sprijin, ci să-l îndrum.

avea o mână caldă despre care nu ți-ai fi închipuit că este împărăteasa vieții și a morții, cu mandat primit de la soartă.

îmi strângea mâna, din când în când…cred că, de câte ori auzea pădurea pe lângă care treceam. ea ne cânta-uneori strident, pe triluri de sticleți arțăgoși, alteori depărtat, în glas de cuc, ori, peste toate, rapsod neîntrecut, ciocârlanul, acompaniat, desigur, pe ritm percut, de-o ghionoaie.

mergeam la pas, fără vreo grabă, poteca încă o mai cunoșteam, ici-colo, ascunsă pe sub frunze, de parcă se juca, o urmăream și,

mă gândeam că, în curând se vor înființa depozite ale emoțiilor, într-o altfel de genetică, bănci în care se vor pune la păstrare trăirile arhaice

atât ne-a mai rămas- vreo două, trei dimensiuni neonorate de cataloagele științifice- mirosul de prins în poze și emoțiile la pachet.

să vezi atunci dependență!

veșnicia era acolo, dintotdeauna și, întotdeauna va avea răbdare, să-i caute cineva printre măruntaie. răcorile vor obloji rănile lumii ăsteia, rătăcite, precum mama, din fire, își va mângâia oricând, oriunde, copilul. 

gânduri acelea m-au pătruns atât de adânc, c-am uitat de tovarășul de drum, de mână l-am scăpat. n-a fost apus în ziua aceea. ne-am regăsit pe-o margine de lac- pe mal eu, pe luciul apei, celălalt.

l-am luat de mână.
s-a uitat la mine, 
puțin încurcat, 
nedumerit, 
neștiind că îl luasem de mână 
nu ca să-l sprijin, 
ci să-l îndrum.

avea o mână caldă 
despre care nu ți-ai fi închipuit 
că este împărăteasa vieții și a morții, 
cu mandat primit de la soartă.

îmi strângea mâna, 
din când în când…
cred că, 
de câte ori auzea pădurea 
pe lângă care treceam. 
ea ne cânta 
- uneori strident, 
pe triluri de sticleți arțăgoși, 
alteori depărtat, 
în glas de cuc, 
ori, 
peste toate, 
rapsod neîntrecut, 
ciocârlanul, 
acompaniat, desigur, 
pe ritm percut, 
de-o ghionoaie.

mergeam la pas, 
fără vreo grabă; 
poteca încă o mai cunoșteam, 
ici-colo, 
ascunsă pe sub frunze, 
de parcă se juca, 
o urmăream.

mă gândeam că, 
în curând se vor înființa depozite ale emoțiilor, 
într-o altfel de genetică, 
bănci în care se vor pune la păstrare 
trăirile arhaice.

atât ne-a mai rămas
- vreo două, trei dimensiuni 
neonorate de cataloagele științifice- 
mirosul de prins în poze 
și emoțiile la pachet.

să vezi atunci dependență!

veșnicia era acolo, 
dintotdeauna și, 
întotdeauna va avea răbdare, 
să-i caute cineva printre măruntaie. 
răcorile vor obloji rănile lumii ăsteia, 
rătăcite, 
precum mama, 
din fire, 
își va mângâia oricând, 
oriunde, 
copilul. 

gândurile acelea 
m-au pătruns atât de adânc, 
încât, 
am uitat de tovarășul de drum, 
de mână l-am scăpat. 

nici apus
nu a mai fost în ziua aceea. 

ne-am regăsit 
pe-o margine de lac
- pe mal eu, 
pe luciul apei, 
celălalt.