una

nu-s arhivar de vise.

vă pot spune doar povestea mea

și despre nevindecarea ce a urmat.

era într-un noiembrie uitat 

între o toamnă îndrăgostită de frunzele

ce dansau alături de vânt

și o iarnă rătăcită;

pe seară,

cu nori cenușii, ce te-apăsau pe umeri

și care, 

se scuturau, printre felinare, de 

aripi înghețate de libelule.

ea îmi vorbea,

ea îmi zâmbea…

eu rătăceam într-o luptă în care

mă transformasem în omul dragon

(aritmetic, se poate)

și, în jurul meu, cădeau

arse, 

libelulele toate.

poate că doar mi s-a părut,

dar cineva mi-a poruncit:

- sărut-o!

atunci au pătruns în mine blestemele

libelulelor ucise și,

peste noi, aripile lor,

topite.

despre ce a mai fost, 

nu vă spun,

nu-i povestea de azi.

doar vă spun că eu

și blestemele care m-au pătruns,

am trăit în simbioză;

eu eram bolnavul care își dorea

nevindecarea.

până când,

un alt soi de libelule au sosit pe lume.

a venit una, cu aripi de smoală

și mi-a luat blestemele 

cuibărite, adânc, în mine.

- dați-mi-le înapoi! am strigat. 

luptând, cât am luptat.

rânjeau, zburând prin noapte

și îmi lăsau ecoul drept sentință:

- dacă o lași să moară,

alta ca ea nu mai vine,

nu-i ereditară.