I
Toată noaptea a plouat. La început zgomotos. Unde locuiesc sunt mulți copaci. Atâtea specii de parcă ar fi o grădină botanică. La fel și noi, oamenii. Ne cunoaștem între noi cum se cunosc copacii între ei. Poate chiar mai puțin. Îmi place să cred că își trimit, uneori, câte o frunză prin vânt, unul altuia și că păsările le spun noutățile. Noi ne salutăm și doar atât.
Da, a plouat. La început a fost și o vijelie. Copacii păreau că s-au prins într-un dans ritualic. N-aș ști să vă spun când s-a liniștit nebunia. Când m-am trezit încă mai ploua. Ploua mărunt și copacii ațipiseră. Trecuse bine de miezul nopții când am prins, așa dintr-o dată, chef să ies afară. Mi-am pus un trening pe mine și-am coborât. Nici n-am încuiat ușa. Stau la etajul doi într-un bloc cu zece etaje. Pe vecini nu-i știu după nume. Doar pe Mașa, o fetiță care cred că stă undeva pe la etajul șapte. Veneam într-o zi și ea era în fața scării, se juca cu mai multe jucării aranjate pe bancă. Când am trecut i-a scăpat din mână o batistuță, cred... Putea fi o păturică, sau cine mai știe ce. M-am aplecat și i-am dat-o. - Mumesc! mi-a spus. Am zâmbit și din reflex am întrebat: - cum te cheamă? Mașa. Avea un păr cârlionțat și ochii mari și negri. Aș fi putut lesne să cred că e o păpușă printre toate jucăriile acelea. Nici acum nu știu dacă e numele ei sau doar așa știa să-l pronunțe. Dar mie îmi place așa, Mașa.
Ies. Bălți mari s-au format pe alei și strălucesc în bătaia luminilor de pe stâlpi. Trag aer în piept și simt mirosul aromelor amestecate de la copacii zemoși. Nu mă străduiesc să recunosc vreuna. Doar mă mulțumesc să-mi imaginez că sunt în mijlocul unui cazan imens în care se prepară un ceai. Încerc să văd vreo stea. Știu că e puțin probabil ca pe acest cer plin cu nori să se vadă ceva, dar încerc. Îmi ridic privirea și caut printre ramuri. Nimic. Doar un întuneric stăpân peste toate. Dacă n-ar fi iluminatul public aș putea crede că sunt într-o peșteră. Dar stai! O lumină se vede la o fereastră de la blocul meu. Număr etajele. Aha! Etajul șase. Oare cine stă acolo? mă întreb. Stropi de la ploaie îmi intră în ochi. Simt o usturime. Mă frec cu dosul palmei. Îmi trece. Mă uit. Blocul este o imensă siluetă neagră. Ochiul de lumină și l-a închis. A adormit ciclopul, îmi zic. Etajul șase doarme și el.
A plouat toată noaptea aceea. Au trecut trei luni de atunci. Copacii par niște schițe desenate de o mână tremurândă. Fără frunze par niște arătări strâmbe. Cred că s-au supărat unii pe ceilalți, nu-și mai spun nimic. Tot mai bine de noi, oamenii, încă ne mai salutăm. Acum, când vă povestesc, sunt în fața calculatorului. Am câteva foi pe care am făcut o listă cu toate apartamentele din bloc. La fiecare încerc să adaug numele celor care locuiesc în ele. Vecinii. Așa am trecut în capul listei. Am început cu numele de la interfon. Dar la unele este trecut doar numărul apartamentului. Așa cum este și în cazul meu. La parter sunt două apartamente apoi, pe fiecare nivel, câte patru. Nici nu știu de ce fac asta. Poate să îmi justific curiozitatea. Din noaptea aceea am vrut să aflu cine stă la etajul șase, acolo unde era lumina aprinsă. Așa m-am trezit căutând să aflu cine îmi sunt vecinii.
II
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu