murire

liniște de fum îmbracă ruga 
sărutând pământul care poartă 
la un căpătâi 
o piatră 
pe ea se încolăcește firul 
purtând în el tămâia 
ce va deschide 

la curtea sfinților 

intrarea 
unde atârnă ceasul care 
adaugă 

între dangăte 

o nouă eternitate 
până când 
locul devine atât de înghesuit 

încât 
nimicul de sine se desparte 
pe ritm sincronizat 
cu tremur de clopot
se arcuiește peste timp 
și-n clipa de murire 
alt trup primește