- Sunt eu.
Auzindu-mi vocea nu s-a mai ferit.
Încordarea, pe care o simțisem în palma lui, s-a retras ca o limbă de melc.
Aveam voie să-l mângâi și mai mult de atât, aveam nevoie de asta.
Ochii săi priveau mai departe decât lumile atinse vreodată.
Vreo lume albastră, îmi închipuiam, fără să știu de ce n-am ales altă culoare.
Poate albastrul ochilor săi peste care se alintau din când în când pleoapele într-o clipire leneșă,
poate asta m-a făcut să gândesc că lumea aceea ar fi albastră.
- Ce mai faci?
Știam că îmi va răspunde târziu, peste o săptămână ori peste un an,
dar eu aveam să aștept, ca și când de acel răspuns ar fi depins pasul următor,
pasul meu, care nu a mai umblat pe cale de când tăcerea a prins drag să pună stăpânire pe el.
El, cel care ar fi avut atâtea de spus!
Unde se pierd pașii ființei din om? Îl vezi ca pe o sculptură de apă și țărână din care demiurgul și-a luat suflarea înapoi, atunci când malurile s-au surpat și râurile din el și-au schimbat cursul, au inundat trupul și-au sufocat sâmburii rațiunii.
Nici nu știi ce să faci, să te rogi sau să blestemi.
Alegi să plângi.
Lacrimile-ți curg pe obraji și prin ele lumea se vede altfel.
- Ce faci, plângi? Mă întrebă în timp ce se ridică și, ținându-mă de mână, mă invită să-l urmez.
- Nu mai plânge. Uite ce frumos apune soarele! În spatele acelui apus nu există tăcere.
Nu mai plâng. Apusul se transformă în chipul pe care ochii albaștri privesc către o lume de dincolo de soare.
Acum știu! Lumea lui este dincolo de flăcările care ard în mine. Plâng, să le sting, uneori, să putem fi împreună, chiar și numai efemer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu