o nouă zi

când universul ridică pleoapa

mijind sub unduiri discrete
de galben-roşu
privirea lui

atât de uimitoare
îşi mai arat-o dată

nedumerirea
de-a mă regăsi 

frumos şi treaz
întâmpinându-l iar
neprefăcut
cu zâmbet larg
şi-o mângâiere pe obraz

 

eşti soarele dintâi
şi ultimul de azi
eşti soarele dintâi
cu zâmbet cald
şi bun

te-oi mângâia
doar dacă-mi eşti
şi cald 

şi bun
şi nu mă arzi

cugetând

tendința către dezorganizare și
maximum de rezultate, cu minim de efort
enunțuri care își demonstrează încă o dată veridicitatea

omul va prefera să obțină răspunsuri apelând la IA
cu timpul se va baza tot mai mult pe aceste răspunsuri

a zis vraciul! a zis șamanul! a zis preotul! a zis șeriful! a zis președintele! a zis IA! peste toate: așa a vrut Dumnezeu!
pe astfel de încredere se bazează manipularea

când dependența de IA va atinge cote maxime în rândul indivizilor, atunci vor apărea, pe de o parte, deciziile neverificate (dacă așa a zis IA) bazate și pe soluții eronate oferite de IA, dar, pe de altă parte, va interveni manipularea prin introducerea premeditată, în bazele de date, a unor informații, sau prin utilizarea anumitor algoritmi de selectare

sfârșitul omenirii nu va fi generat de IA, ci de modul în care va alege omul să o folosească (vezi fisiunea nucleară, mai nou fuziunea nucleară)

ca să ne bucurăm de lumina și căldura soarelui nu este nevoie să îl atingem

2024 - anul despre care pot spune, a fost odată

Dacă ar fi să-l numesc, i-aş spune Exerciţiu de leac.

Tocmai ce am ajuns în faţa laptopului după o plimbare lungă pe străzile goale ale oraşului. Este trecut de ora 21. Când mă plimbam aveam în minte multe gânduri despre care îmi propusesem să scriu. Dar acum am rămas blocat pe Exerciţiu de leac. Ca şi când nimic n-ar mai fi de spus.

Reluare

citesc o poveste

mă opresc şi îmi spun

- se pare că am citit asta cândva

chiar cred că de câteva ori

dar niciodată nu eram

atât de bătrân

nu mai devreme de ieri

am încetat să citesc 

şi am început să mă uit la filme

uneori acelaşi film

şi de fiecare dată aflam ceva nou

ceva care îmi scăpase

îmi părea altfel

poate că şi viaţa este tot aşa

şi va mai fi

urmând să regăsesc

ceea ce-am trecut cu vederea

 

Dacă ar fi să numesc anul 2024, l-aş numi Cel mai lung an. Cât poţi ţine în mâini o frânghie de care atârnă, spre hău, propriul copil? Simţi că el ar putea să se prindă de un colț de stâncă, să se ridice, să îţi uşureze povara. Dar nu o face. Atârnă şi din când în când priveşte spre tine zâmbind. Undeva, în ceafă, simţi că cerul te apasă, ca o batjocură. Dacă nu ar fi pământul, din care muşti cu furie...  

Ştiu că voiam să spun despre ceea ce cred că este reuşita anului. 

Anul acesta am reuşit să pun pe hârtie poeziile mele (cele scrise până la sfârşitul anului 2023, vreme de vreo 36 de ani). Au rezultat două volume. Mai mult o curiozitate, aş spune. Despre asta cred că ar trebui să-i mulţumesc lui Ionuţ Caragea, el fiind cel care m-a tras de mânecă, recomandându-mi editura. Şi îi mulţumesc! Dar şi Ottiliei Ardeleanu, care mi-a fost aproape în perioada respectivă. Şi îi mulţumesc! Am de adresat mulţumiri şi colegilor de pe agonia, pentru că interacţiunea cu domniile lor m-a ajutat foarte mult. Şi le mulţumesc!

Am un mare Mulţumesc de transmis şi lui Miclăuş Silvestru. Dar aici, relaţia deja a depăşit interacţiunea. Se leagă o prietenie, cred. Şi îi mulţumesc!

Sunt şi acestea reuşite ale anului, dar niciuna nu este marea mea reuşită.

Copilul s-a prins cu mâinile de pietre şi acum umblă liber şi cuminte. Mi-a luat povara.

Dar nu asta este marea mea reuşită.

Am scăpat de furie! Aceasta-i marea mea reuşită. 

Mă uit în urmă şi văd că pământul poartă urmele muşcăturilor. Semn c-am fost pe aici. 

Acum, am să-l numesc Anul care a fost.

 

gust - a fost odată

fără sete apa n-are gust

apa n-are gust n-are gust n-are gust...

îmi răspundeau hăurile

pentru că e venită din nori 

am gândit 

până în vale adună miezul pietrelor 

vâna rădăcinilor 

pulpa florilor şi mângâierea frunzelor

acolo sigur voi putea bea de care-mi place

 

n-are gust n-are gust...

lăsând ecoul în urmă 

am  pornit la drum

dacă fântâna e plină cu apă

setea se pierde printre gânduri 

şi pofta devine obişnuinţă

apa n-are gust n-are gust n-are gust...

îmi răspundeau izvoarele

pentru că zace de prea mult în adânc

am gândit

roua culeasă în zori poartă în ea

nectarul zeilor

aceea-i menită să mă potolească

n-are gust n-are gust...

în visul nopţii se unduiau

şoaptele

să închizi ochii când bei apa

la fel ca-n dăruirea sărutului

lăsându-te împreunării

dincolo de trup

 

păşind - a fost odată

apele râului au îngheţat
muşcând din gleznele mele
nisipul a încetat să mai curgă
sub tălpi

pumnale se înfigeau 

până în oase

 

pasul următor să-l faci 

dacă nimic nu mai mişcă sub tine
şi apele nu te mai spală

fluturii de gheaţă 

nu zboară
doar lacrima

niciun peşte nu-i să-ţi înghită tristeţile

 

pământul te izbeşte când îl păşeşti
după o lungă părăsire 

doar mersul cerului printre nori
te va scăpa de ameţeală

 

am învăţat să umblu 

printre pământeni
păstrând urma mângâierilor
sorbind din ele uneori
să nu uit cum se face

potolire - a fost odată...

când mi-a fost sete am găsit o fântână

una care nu avea roată

doar un lanţ legat de o bârnă

de el atârna o găleată

lanţul era ruginit

fântâna era adâncă

părea ca şi când nici apă n-ar fi avut

dar am lăsat găleata la fund 

rugina îmi murdărea palmele

buzele îmi erau uscate 

atât de sete îmi era

când ţi-e sete poţi să scoţi apa 

chiar şi dintr-o fântână foarte adâncă

aşa mi-am potolit eu setea 

stând o vreme lângă acea fântână 

pentru că avea apa bună

şi noaptea se vedeau stelele în ea

dar şi de teamă că n-am să găsesc alta

într-o zi au trecut nişte oameni pe acolo

şi-am plecat cu ei

 

când mi-a fost sete 

am găsit o fântână

una care nu avea roată

doar un lanţ ruginit 

legat de o bârnă

de care atârna o găleată

fântână era adâncă

părea că nici apă n-ar fi avut

am lăsat găleata la fund 

rugina îmi murdărea palmele

buzele îmi erau uscate 

atât de sete îmi era

când ţi-e sete poţi să scoţi apa 

de oriunde

aşa mi-am potolit setea 

și-am rămas acolo

pentru că apa era bună

şi noaptea se vedeau stelele în ea

dar şi de teamă că n-am să găsesc alta

 

într-o zi au trecut nişte oameni

şi-am plecat cu ei

 

reluare - a fost odată...

citesc o poveste

mă opresc şi îmi spun

- mie îmi pare că am mai citit toate astea cândva

chiar cred că de câteva ori

dar niciodată nu eram ca acum

atât de bătrân

şi nici nu am îmbătrânit de mult timp

nu mai devreme de ieri

am încetat să mai citesc 

şi am început să mă uit la filme

de dimineaţă până seara 

urmărind acelaşi film

şi de fiecare dată aflam ceva nou

ceva care îmi scăpase

îmi părea altfel

poate că şi viaţa este tot aşa

şi va mai fi

urmând să regăsesc

ceea ce-am trecut cu vederea

 

 

 

Încolţire

singur este colţuşul de om 

înainte să-i fie îmbrăcată inima cu suflet

şi mai apoi 

când scoarţa uitării înfăşoară tot locul

 

cine suflă

cine răsuflă lumină peste poteci

să prindă sămânţa pe drum

cu a sa bătaie de inimă

şoptind celui care visează

la toţi cei plecaţi 

noul şi vechiul poartă acelaşi mister

căutarea e dinspre şi către

veşnicie

jertfirea fiind puţinul primit

neînţeles rost al împăcării

 

din singurătate în unicitate

îşi primeşte îndemnul

colţuşul de om

înainte să-i fie îmbrăcată inima cu suflet

şi mai apoi 

când scoarţa uitării înfăşoară tot locul

regăsire - a fost odată...

am trecut azi pe lângă un magazin

avea în vitrină globuri colorate, 

betele şi câţiva ursuleţi de pluş

lângă un brăduţ.

un copil 

m-a prins de mână şi mi-a zâmbit.

cred că amândoi ne închipuiam aceeaşi poveste,

altfel nu-mi explic de ce l-am urmat

când m-a tras după el.

alergam printr-o zăpadă adâncă;

din cer cădeau, galbene şi moi, 

o mulţime de stele.

nu ştiu să se fi înserat,

nici dacă vântul a scuturat locul

fără să băgăm de seamă

am ajuns într-o căsuţă.

eram sub plapumă şi priveam pe furiş,

cum aşeza sub un brad cadourile 

pentru noi,

o măicuţă... 

magazinul s-a închis.

luminile stradale multiplicau umbrele.

ajuns acasă,

am început să învârt acele unui ceas 

din lemn de brad,

înapoi.

noaptea, scorţoasă, n-a vrut, 

nici măcar, 

să stea pe loc.

 

 

 

 

scrisoare către Moș Crăciun

lume multă pe stradă
grăbită
unii
intră în magazine

ori urcă în taxiuri

dispar
doar insul din colț 
ce cântă la chitară 
îmi pare că vine dintr-un alt timp
mă opresc 
îl ascult
în cutie îi pun un bănuț
se uită la mine și spune:
din tot ce ți-a rămas să ceri tot mai mult

Dragă Moșule, 

anul acesta te rog să-mi aduci...

iarnă cenușie- decupaje

ca un mănunchi de betele gri 

se întinde astăzi ceaţa 

și picură 

înlocuind țurțurii 

care au uitat să atârne 

de streșini

ochiul nopții 

prins sub zdrobituri de nori

privește în orb 

cerul înăbușă locul 

apăsând ca un teasc 
până când seva mustește-n 

aluatul țărânei

dospind 

se preschimbă-n pâine 

amară 

trosnet se-aude  

adânc în pădure

trunchiul de brad

acompaniază 

colindul 

tot mai rar și sărac 

răzbate-n ecou 

pe Nu știu

l-am pierdut între adevăr și minciună, sfărâmat, pisat și înghițit de manipulare. știm aproape tot, dar nu mai mult decât cum și cât se dorește.

asomare

măcel

un cuvânt plictisit

pus la patru ace 

dintr-o lojă  priveşte 

cum se aplică lovituri 

cu precizie chirurgicală

pe sub haine 

îşi simte vechile cicatrici

ce vremuri!

 

azi

numărul e acelaşi 

metodele s-au schimbat

niciun farmec 

nu mai au sărbătorile

 

vecinii îşi colindă unul altuia

o ce veste minunată

pe-o rază lungă de acţiune

 

 

 

alb

treceau  hergheliile

scuturând zăpezile 

de pe brazi

fluturi se prindeau în noi

topindu-se a joacă

azi locul e prins 

într-o poză de album

şi gândul dus

de un fulg 

ce zboară încotro

 

iluzia înțepenirii când 
inima stă pe loc 

și ceasornicul 
suferă de aritmie 

numărând o tăcere în plus

fascicul

să văd de unde vin umbrele 

și unde se duc

încerc 

dezlegând din miez lumina 

o trec prin corpuri transparente

dar este în zadar

se ascund 

să le iau urma nu știu

uite vântul 

uite-l 

nu-i

atingerea razelor

mângâiere ce pare a fi

partea nevăzută a dorinței 

mă străbate

cuminte și oarbă

origini

inertul s-a mişcat

şi primele unduiri au prins formă

aşa a urmat aşteptarea visării

după care tresărirea uimirii de a fi

în căutarea unei lumi pe măsura mea

 

căpătâi mi-a fost un mușuroi de furnici

din care țâșnea laptele purtând 

gustul pământului

și-al rădăcinilor

trecute prin nisip şi prin nămol 

înnodate de o piatră 

în acest fel am crescut

când pe cer 

o potcoavă lucie își scutura prin noapte

pletele ruginii 

alungând furnicile

m-au înțărcat la vremea 

când luna s-a-mplinit

întâi ca un bănuț de argint

apoi s-a copt ca o gutuie pe plită

în vatră comete 

și stele căzătoare

trosnind

 

zborul miresei- cu rugă în suflet pentru Liana

încă mai port rochia albă

şi-ale voastre săruturi

cusute în ea

într-o parte aripa tatălui 

în cealaltă a mamei  

ambele încălzesc 

inima

când uită să-mi bată

un plod cu trupul mâlos

pierdut de zei 

ce creşte şi creşte şi creşte

nemilos îmi muşcă din carne

jumătatea rămasă din mine 

ținută-i cu fir legat de pământ

mi-ar fi mai ușor

să nu vă simt unghiile 

frunţile 

să nu vă încolțească

peste pieptu-mi plăpând

 

nu-mi înmuiați aripile

lăsați-mă

să zbor 

priveşte-mă din dreapta

tată

din stânga priveşte-mă

mamă

petale din mine se rup

vântul le duce pe câmp

acolo să mă visaţi

când fluture se-aşază

pe floarea albastră

mandat pe tiktocăreală

nu da banii, îi prostie!

o tot spune lumea bună;
ca orice chinezărie,
te va ține... nici o lună.

apus

un soare debil

ochi verzi învăluiţi

de-o spumă cenuşie

vedenii lemnoase lipsite de frunze

tremură sub pleoape

zbaterea dintre somn şi trezire

şi nimeni să mângâie fruntea 

culcată pe rădăcini

trosneşte piatra în strânsoarea

pământului unde setea 

s-a-nfipt ca un cuţit 

într-o pâine uscată

deasupra corbii 

cruci negre peste 

un pustiu secetos 

moarte subită

pârlit este locul 

unde nu-i vatră 

focul 

se bucură de viață 

devorându-şi trupul

prin fum împrăştie 

ciobitele scântei

ca fluturii în apă

se îneacă 

înghiţite de întuneric

tropot sălbatic

se-aude venind 

dinspre înalt

ploaia 

în acelaşi fel se joacă

atunci când se îngroapă

într-o mlaștină 

ori cade pe o brazdă

te uiţi pe fereastră

pe foaie cuvântul 

moare subit

sufocat de

respirația care
n-a trecut prin inimă

cum dau graurii prin vie

de fiecare dată 
îmi doresc încă o dată
să gust dulcele 

păstrat în bobiţe

să fiu prins la furat 

dar... lăsat

de parcă m-aş putea sătura 

vreodată

 

sub brumă 

taninul 

mângâiat de pielea fină

musteşte-n el 

sfios şi amărui

suspinul

 

 

 

 

fior

fulgul de gheaţă soseşte

să-mi spună

povestea despre pădure

despre horă

despre copilăriile trăite 

sau închipuite...

despre toate câte-a văzut

gerul

sărut înflorat 

își prinde de geam

fulgul de gheaţă mă priveşte

du-te îi zic

du-te să prinzi jocul iubirii

dar ai grijă

să nu te topeşti

povestea trebuie să mi-o spui 

din nou

ultima zi

nu-i altă zi în care să mai zbori

efemeridă

nu-i altă viață să mai fii

tu

cel cu ochii vii

privește 

valul încă este

şi din tine mușcă

cu buza lui te gustă

ducându-te-n adânc
precum își duce 

spre veșnica iubire

malul nisipos

nu-i carnaval

cel din oglindă eşti

purtând neprefăcut 

șanțuri săpate-n carne

cum pe pământ

urmele de ploaie

nu-i altă zi în care să mai zbori

efemeridă

fulgerul înfige gheara 

în pieptul tău scobind

cuibul în care

își va găsi adăpost

o nouă nimfă

 

 

Ars- decupaje

se-aude cum cade cenușa 

din aripi se rupe un zbor

alunecă peste chipul cioplit

în cărbune trupul acesta 

îl porți cu un obraz lipit de soare

celălalt pe umbră

nicio bătaie de inimă nu-i
doar fereastra prin care 

se lasă văzută pasărea arsă 

luată cu împrumut

a rămas scrumul

și tu în el

de unul singur

oricâte amintiri

Vot fără finalizare

sunt bătrân, încă mai pot
să mă bucur de... un vot
știu și eu, știe și baba
încercăm... dar tot degeaba

Cald

Poți să-i pui cărbuni pe față, 

un morcov prins de nas, 

îi poți pune o tigaie pe cap, 

o mătură în mână 

și niște năsturei din conuri de brad;

când se înserează, 

să nu rămână afară. 

Dacă se topește în brațele tale, 

să te topeşti şi tu. 

 

 

Eu, piatră şi frunză

să vorbesc despre mine 

altfel decât despre piatră 

ar fi ca şi când 

aş mai fi o mână de praf 

peste care nimeni n-a suflat 

aș fi un neîntreg fără adânc 

şi fără nemărginirea tăcerii

să vorbesc despre mine 

altfel decât despre o frunză 

ar fi ca şi când 

n-aş fi sorbit din izvoare seva 

mugure n-aş fi fost  

fructului nu i-aș fi ocrotit creșterea 

nu m-aș fi răsucit către soare 

tot mai șters de toamnă 

și nu m-aș uita 

învățând zborul 

spre ramul pe care 

zăpada a încolţit

Născut departe de casă

au înfăşurat lâna toarsă 

ghem încâlcit fără capete de fire 

aşa au făcut 

să pot vorbi şi eu 

despre satul meu natal

între betoane l-au pus

coşuri de fum au înfipt

în pântecul cerului 

 

îngerilor răniţi le-am desenat aripi

pe cenuşă învăţând zborul

ameţitor dans 

se-nfăşura pe fus

frunze nu mai aveau nici castanii

când primul fulg mi-a arătat 

cum se topeşte un trup

chiar de-i purtat de vânt

mocneşte în sine dorul de-acasă

nespus

 

 

aforism

poezia este şi atunci când alegi să mănânci cu lingura de lemn

chiar dacă pe masă sunt și tacâmuri de argint

 

***

 

cuvintelor să li se înalțe zborul 

aşa cum orchestra înalţă muzica 

toate să fie

moştenire însemnată pe o hărtie

 

Alegere

să mă întorc

din locul fără de memorie

am ales
departe de frigul cosmic

am plecat 

să poposesc aici unde

în inima pietrei mai arde

focul dintâi

e ultima lume rămasă

în care mai pot umbla 

dezlegat la ochi să văd 

întruchiparea cuvântului

 

să cred 

am ales

că oceanele-s lacrimile zeilor 

şi muzica-i mângâierea 

înlăuntrului curat

pus în chip de om

să spun 

adăugând 

la fiecare puls 

încă o zvâcnire

am ales

 

 

Tăcuta durere

între bătăile inimii 

și peretele rece 

care-ți mușcă din unghii 

tăcuta durere

este atât de cuminte

și stă ghemuită 

ca un copil într-o căruţă

în frigul dimineţii 

pe un braţ de fân

atât de cuminte 

ți se strecoară sub carne 

tăcută

ca praful ce-și caută ocrotirea 

într-o nouă întrupare

alunecând pe ultima lumină 

din steaua ce-a fost

graţie

n-am să las frunzelor dansul.

florilor de gheaţă,

ce se vor îndemna să te cucerească 

în jocul lor ameţitor,

n-am să te las.

te voi cuprinde în braţe,

valsând printre respiraţiile brumelor 

care vor cădea de pe ramuri.

şi, când peste tot 

se va aşterne albă, necuvântarea,

ne vom retrage

pe acorduri de Strauss.

 

 

țărâne

am luat încă o bucată din pământul galben 

mirosul oceanelor mi se lipește de mâini
unde au fost peștii 

acum sorb din nisip fluturii
cu bătaia aripilor mimează valurile

de-aș fi putut împărţi hazardul în bucăţi
aș fi putut alege alte întâmplări 
altfel să curgă ploaia
și respirațiile veșniciei ar fi fost mai rare
nimic n-ar fi fost ales să dispară

dacă te țin de mână, Doamne
e ca să te conduc mai aproape de drumul meu
căci eu tot merg, Tu stai, eu tot merg 
prin bătaia vântului mi se usucă pielea 
și solzii dintâi încep să-mi apară 

doar câteva bucăți mai am de rupt
în locul lor să mă pun

Necunoscut

văzând cum moare Universul,

Dumnezeu a plâns

azvârlite-s zilele dincolo de drum 

la fel ca pietrele izbite de copite

ce galop, ce potop,

ce dimineaţă este iar

şi iar sub brumă căutăm

poate le prindem într-un buchet

 

tragem de cer peste noi

petale ne-acoperă

să ne ascundem 

ca şi când Eternul nu și-ar pierde vremea 

cu jocul omului fugar

de ce fugi?

au rămas neculese roadele câmpului

a mai rămas de plâns un necunoscut

orizontul l-ai lăsat neatins

în urmă 

șoaptele se îndepărtează

şi încă n-ai ascultat 

tăcerea

 

într-o rotire 

cu brațele întinse 

vrei să cuprinzi totul

mai mult nici nu ai vrut

aforism

cel în care mustește ura nu poate înțelege suferințele celorlalți

Poetul

este zidul emoțiilor care se sfărâmă sub greutatea sentimentelor primite drept zestre la facerea lumii, condamnat să se recunoască învins de toată poezia pe care o simte în jurul său

Întrebări, frunze și resemnări urbane

Zilnic trebuie să ajung la locul de muncă traversând un oraș aglomerat. Am decis să fac asta fără să mai folosesc autoturismul personal. De ceva vreme merg la serviciu cu metroul. 

Îmi amintesc prima zi când am ieșit în stradă și, în loc să mă îndrept către parcare, am mers pe jos către stația de metrou. Era o zi de toamnă, o dimineață rece, cu un aer proaspăt și culori pe care le poți vedea doar în lumina răsăritului. Mă simțeam atât de bine! Trăiam ceea ce uitasem să trăiesc: bucuria simplă a unui banal mers pe jos. În primele zile, tot acest entuziasm, bucuria, m-au făcut să trec cu vederea aglomerația de pe alei. Eu vedeam frunzele care se jucau rostogolindu-se deasupra aleilor peste pașii trecătorilor. Nu simțeam forfota, nici nerăbdarea pietonilor care așteptau culoarea verde a semaforului. Eu vedeam cerul, ușor plumburiu, mângâiat discret de razele soareului. Nici vacarmul și nici zgâlțâiala din trenul rece, crud, impersonal...nu le simțeam. Trăiam acele senzații pe care le trăisem cândva, copil fiind, într-un carusel.

Cred că cei care mă priveau, văzându-mă zâmbind și cu privirile pierdute,  își spuneau că ceva nu e în regulă cu mine. Alt timp! Eram, în acele momente, altundeva.

De ce n-am fost în stare să păstrez alături de mine, cu mine, în mine, acele bucurii!?

După câteva zile toată magia s-a risipit. Am început să remarc tot ceea ce ignorasem și, ba mai mult, să le primesc ca suferințe. Nici aerul, nici luminile și nici razele soarelui nu mai existau. În locul lor simțeam gazele de eșapament, farurile deranjante, umbrele blocurilor. Frunzele care ieri păreau că se joacă în fantezii desprinse din basme, azi păreau niște rătăciri neînsuflețite, niște gunoaie care arătau câtă nepăsare e în rândul celor care se ocupă cu curățenia orașului. Jocul copilăriei se transforma în fiecare zi într-un calvar în care trebuia să suport atingerile indiscrete ale călătorilor cu priviri obosite, încruntate, într-un loc impregnat cu miros de mucegai și fier. Mă simțeam ca într-o grotă. Privirea mea era privirea lor și ceea ce până ieri era un zâmbet, azi era doar un alt chip!

Îmi era dor tot mai mult de confortul mașinii mele. De vocile pe care le ascultam la postul de radio...Acolo mă imaginam în siguranță și personal. Mă simțeam, sau cel puțin îmi imaginam, că acolo n-aș suferi vreodată.

Unde este victima!? Aici, acum, în trenul acesta, sau acolo, în trafic, sufocat,  apăsat de risipa timpului?

Acest tren, acele mașini, care se târâie către un loc de unde, odată ajunse, se târâie în alt loc și în alt loc, parcă înghițind spațiul; odată cu el, și pe mine. Sunt o altă victimă? A lor sau a propriilor neînțelegeri, a propriilor neputințe, sau una resemnată în fața cauzelor?

Firav

să pășești prin lume cu grijă

în ea este și un fir de iarbă

ești și tu

să nu strivești 

nici măcar acel "a sosit"

neașteptat

sperând că vei păstra 

vremea

când te vei opri 

să te odihnești

să mângâi firul de iarbă uscat

ești și tu

aplecat de-acum 

peste pieptul lumii

viermii sunt devoratori

cum stă acolo cu ochii ieșiți ca dracu

de parcă ar vedea pentru prima oară luna plină

iar noaptea 

care se strecoară cu umbrele sale jucând

prin grămada rămăşiţelor 

te face să crezi că oftează 

mai ştii

poate a fost doar o iluzie şi

stropul acela rătăcit n-a căzut

s-o fi înălţat 

speriat de trosnetul lăsat în urmă

când sângele-ngheţa

dacă n-ar viermui ai crede că este viu

 

fructul

în coșul de nuiele 

fructul nu-și picură întregul

roșu-i zemos 

se ascunde mai aproape de sâmbure

lângă bătăile inimii care s-au despărţit 

şi caută prin trup

aromele pierdute

în fiecare cădere 

desenând nervurile frunzelor 

cu ale lor vise întrepătrunse

 

nu-i este dat să măsoare cât primește

în ochii celuilalt își cuprinde mulțumirea și

din palmele calde își face cuibul 

să potolească

dorul de verdele crud

de poftă

va mai gusta din albul petală 

ce-alină precum pleoapa ochiul 

sub usturimea lăcrimării

pe pământ caută așternut

să fructifice

inspirat de Miclăuș Silvestru, cu ocazia vizitei sale la Blaj, sâmbătă 26.10. 2024, când ne-am și întâlnit pentru prima oară, după mai bine de un an de conversații pe msg

 

(((

în coșul de nuiele 

fructul 

nu-și picură roșu-i zemos 

ascuns lângă sâmbure

bătăile inimii despărțite 

caută prin trup 

aromele pierdute în căderi 

nervurile frunzelor 

desenând visele lor tainice

nu-i este dat să măsoare cât primește 

în ochii celuilalt își află mulțumirea 

din palmele calde își face cuibul 

potolind dorul de verdele crud

gustând din albul petală 

ce-alină ca pleoapa 

sub usturimea lacrimii 

pe pământ caută așternut 

să fructifice.

 

Cenuşiu intermitent

ca-ntr-un schimb ilicit de identităţi

ai lăsat ziua să înceapă fără tine 

urmând ecoul 

care se încăpățânează să rămână 

îndărătul măsurilor 

executate de limbile ceasornicului

tot mai împiedicate 

 

cauți un chip cunoscut 

întrebându-l pe cel din oglindă 

tu cine ești

ai crede că este vreo glumă

dacă trandafirul ce răsare

din lemnul bătrân de cireș

ori sticla 

cu ochiul său acoperit de brumă

n-ar fi acolo

martori ai locului știut

 

cauți 

ceea ce nu-ți poți aminti

dar te găsește ceea ce nu poți uita

Cetină

Hai, mă, că a plecat mai devreme, e înaintea ta!

Un fel complicat de a te îndemna să scurtezi drumul către casă,  să nu mai priveşti în urmă, să te prefaci că te așteaptă în poartă, cu braţele deschise.

Du-te acasă! 

Alt fel complicat, de a te fugări, ca pe un câine pe care l-ai mângâiat. Te urmezi peste tot. Azi cu genunchii juliți, mâine cu umărul zdrobit... Cât de aproape părea cerul văzut din vârful cireșului!

Nu plânge!

Atât de simplu este să îți aduci aminte cum te furișai la ușă să îl vezi pe Moș Crăciun care era prefăcut într-o femeie mică de statură, cu mânecile suflecate, obosită... Nu cred că s-a prefăcut vreodată în altceva mai frumos!

Pui câteva ramuri de brad pe crucea de piatră. Naivă încercare de ademenire.

 

 

Dimineaţa licuricilor

Își caută drumul luând urma luminilor, într-o dimineață albă ca o felie de pâine. Pe stâlpi, becurile par niște cuiburi în care și-au găsit adăpost licuricii. Dinspre deal se aude clopotul unei biserici. Sunetul pare că se izbește de pământ apoi se înalță către cer. Dincolo, clopote nu-s.

Ar cumpăra intersecția și ar desființa semafoarele. Ar schimba cursul unui râu. Ar dirija circulația îndemnând oamenii desculți  să încetinească pasul; prin apă oamenii să treacă împreună, acolo nu-i loc de singurătate. Să treci de pe un mal pe celălalt nici mai devreme, nici mai târziu, dăruind un zâmbet celui care te privește.

- Circulați, circulați!

Se uită peste umăr, licuricii au adormit.

 

 

un pic de moarte

mi-a rămas în minte privirea ei 

când m-a luat în braţe nu m-a scăpat pe jos 

chiar dacă era obosită 

m-a ţinut cu grijă și încă mai tremura

căci eu veneam din depărtare

şi-a trebuit să tragă din greu 

să mă scoată din eternul mărunt

care mă aparținea 

Doamne să ai grijă de el 

a lăsat de înțeles că va trebui să scape de mine

și cred că erau deschise porţile când m-a azvârlit

că Dumnezeu m-a avut în grijă şi-a văzut că mă uitam la ea 

ca la o minune 

atunci a făcut un semn

ăsta trebuie să scrie despre asta

trebuie!

poate că atunci mi-a fost dat să fiu 

ea nu avea prea multă cunoaştere 

dar cât m-a ținut

a ştiut să-mi arate frumosul în porţii mici 

un pic de mângâiere 

un pic de îmbrăţişare 

un pic de zâmbet 

un pic de ceai cu pâine 

un pic de carne în ciorba de duminică 

un pic de haine cu mânecile scurte 

un pic de petice pe turul pantalonilor 

un pic din fiecare 

apoi m-a sărutat pe frunte 

cu buzele-i un pic înghețate

 

 

întipărire

fără să cauţi cuvinte

dacă ai putea să spui ceea ce simţi fără să cauţi cuvinte

să improvizezi simboluri 

pe care să le interpreteze fiecare cum  crede

 

de aceea tac

să nu pierd clipa între două respiraţii 

una nu mai vine

se îneacă precum o furnică într-un strop

o lacrimă îmi curge pe obraz 

poţi să simţi sau să îţi imaginezi

 

în acorduri de chitară poţi retrăi atât de intens ceea ce ai trăit cu mulţi ani 

mulţi ani în urmă şi nu-ţi mai pasă finalul de-i fericit sau nu

povestea vibrează şi-o vezi aşa cum a fost 

ai de unde să alegi

 

ascultă!

sunetul alunecă prin cutia craniană şi se prelinge în capul pieptului

şi recunoști că te ţin în braţe şi uite aşa suntem nemuritori

vom duce toate aceste momente cu noi 

doar să învăţăm să reconstruim magia

o noapte nu se sfârşeşte când  soarele răsare

vine amintirea pură şi te încarcă cu o senzaţie care te face să rămâi inert

să spui despre cât de mult îţi doreai să fie momentul acela etern

să nu vină dimineaţa

 

dacă n-ai trăit ceva despre care să nu poţi uita vreodată ai trăit mort

 

încolţisem pe sânul tău ascultându-ţi respiraţia 

şi era atât de bine şi-am ales să fiu viu 

de atâtea ori să mor nu pot

 

las doar o iscălitură să se ştie c-a fost

vindecare- decupaje

ți-au însăilat trupul de copil 

între fier și betoane respirai verde crud 

de prin ponoare adus  de un vânt 

cuminte îl desenai suflând printre corăbii

firele s-au rupt și-ai fugit purtând cicatrici adânci 

 

te-ai aflat într-o gară mică

prin defileu se simţea mirosul 

de zăpadă adus de ape 

acolo ţi-ai fi vândut copilăria 

dacă nu ar fi fost aţele bine înnodate

cum se face fir peste fir se strânge

şi-apoi se rup cu dinţii  capetele rămase

nodul a intrat adânc în tine 

muşcătura ţi-a rupt din carne

cu dinţii tociţi te-a dezlegat 

dintre lumi ai fugit purtând în tine un gol 

rănile le-ai uns cu uimire 

unde carnea 

ţi-a lipsit ai pus cuvinte în loc

nu mai alergi și laşi timp

pasului obosit să-şi primească odihna 

nimic nu s-a deşirat 

în tine mereu ai locuit

gânduri- la vedere

din nimic și o întâmplare a apărut ceva despre care tot aflăm că este, adăugând fiecare, întâmplător sau nu, câte un pic.
toate cele văzute sunt, asemenea toate cele nevăzute, doar că invizibilul poartă în sine o aparentă puritate. de fapt asta ne place să credem , pentru că ne-am obișnuit să considerăm că noi doar tulburăm limpezimea creației, ca și când n-am fi parte din ea. și chiar ne temem într-atât încât am făcut din asta un scop, acela prin care pasului următor îi punem piedici, uneori chiar reușind să oprim călătorii din drumul lor.
dar chiar și cel care și-a propus să țină curgerea în loc este parte din largul și continuu proces al creației, căci transformarea nu este opreliște, ci este un act supus întâmplării.

exercițiu

pe partea adâncă a valului nu-i rost de visare
dai din mâini căutând o gură de aer 
a stelelor strălucire o vezi drept reper 
niciun vers n-ai să scrii despre ele
i n t e n s i t a t e

simți mai mult decât o resemnare
chiar dacă în tine atârnă o piatră 
partea de sus a valului te așteaptă 
doar să îți amintești despre asta
c o n ș t i e n t i z a r e

poți mai mult decât o plutire
în val se împinge pasărea mării 
zborul e pentru cei care se-nalță
și tu vrei să atingi înaltul cerului
d e t a ș a r e

copilărie la purtător

când eram copil 

toamna mă ademenea 

cu ochi de bordun ascunsă prin vie 

îmi pregătea 

pat moale de frunze așternute pe potecă 

unde primeam mângâierea blândă 

a unui fulg astral

când eram copil

toamna avea aromă de must

și miros de gutuie

cu atât şi-o adiere de vânt 

era uşor să mă prindă în mrejele sale

când eram copil

un strop din acea lume 

s-a lipit de mine ca şi când 

tot ce şi-a dorit a fost 

să-mi rămână alături

îl mai simt şi acum

alunecând prin venele calde 

precum un copil 

prin toamna târzie 

 

 

Portrete

în poza de grup 

se văd tot mai multe contururi 

un gol răzbate dincolo de priviri

fără să aleagă 

mai înghite pe careva 

au dispărut chipuri de pe margine 

și de pe rândul din spate

sunt unii care nu rezistă în poze

la fel ca unele păsări

în colivie

lumina a îngălbenit locul 

a făcut incizii

chiar și în cadrele alb-negru

zâmbetele parc-au zburat

și-au lăsat în urmă

privirile confuze

în oglindă

cel rămas 

caută vreo asemănare

pe sub praful depus

adăugă mângâierile sale

rânduri

și scrii și taci și ștergi și spui 

și gândului iar te supui

te arzi te-aprinzi te pierzi în scrum

o licărire pari pe drum

ești galben roșu chiar albastru 

un spic de grâu în vântul aspru

mireasma parc-ar vrea s-o țină

și gust de ploaie prin țărână

și scrii și taci și pui cuvinte 

în rugăciuni printre morminte

al cincilea anotimp

visul a devenit realitate
soarele a dormit și el mai mult cu o noapte 

când s-a trezit noi îi vedeam doar partea nevăzută

goală de lumină și plină de cenușă

toți eram vegetarieni și

ca o ironie

plantele au devenit carnivore

ne mâncam între noi lipsiți de rădăcini

dar nici nu puteam fugi 

ce nebunie

ne-am trezit și realitatea a devenit vis

soarele a răsărit la fix

dimineața era perfectă 

cântau păsările roua se scufunda discret

pe o buză de floare 

din mușuroaie ieșeam să ne amestecăm 

în forfota cu gust de betoane 

ne-am putea obișnui

cu varianta aceasta în care

ziua stă abandonată 

în magazia obiectelor pierdute

dorindu-ne intens un al cincilea anotimp

cafea fără gust

unde se află ceea ce ne lipsește?

ne jucăm privindu-ne fără contact vizual 

așa reușim să despărțim spațiul dintre noi 

până când acesta se obișnuiește cu divizarea

și în lipsa noastră

alături de cei care își poartă bucăți din ei 

precum copiii jucăriile de pluș murdare

nu ne mai doare dacă nu ne atingem 

și prezicătoarele nu ne vor găsi printre cărți

nici la drum de seară nici în ajun de lăsata secului 

doar prin diminețile perfecte ne vom mai delecta

adâncind fiecare sorbitură în ceașca cu cafea

unde zațul stă ca nisipul pe o plajă 

plină cu alge uscate 

și nouă nu ne mai spune nimic

Adânc

 nu există singurătate mai aspră decât aceea trăită de către cel părăsit

 

în lanțul întreg o za se plânge 

întinsă și ruptă ar striga

că dintre toate chiar ea 

este cea mai oropsită

pe locul pustiu doar umbra se-mparte

de-ar veni ploile toate să prindă 

pe buza de lut uscăciunile

care-au sufocat mușchiul lânos

piatră peste piatră și-o aspră tăcere 

nici nu mai știi ce s-a sfărâmat

spre adânc săpat-ai de sete 

ori către cer ai vrut să respiri

pe fundul fântânii lanțul rupt

își odihnește fiecare bucată

izvorul s-a-ngropat sub argilă

din zale mușcă rugina trosnind

 

 

aforism

nu există singurătate mai aspră decât aceea trăită de către cel părăsit

 

ultimul căluţ

din spatele căruței priveşti 

cum drumul izvoăreşte pe sub tălpile tale 

şi cum ţărâna se-nalţă ca un roi de zburătoare

fâşii din tine arunci 

să rămână semn legat de capătul unei lumi

despre care ştii că nu va mai fi

prinzi în palmă un nor rătăcit de turmă 

şi-l aşezi peste soare

un fel de umbrar sub care 

închizi ochii şi cuprinzi 

prima clipă şi pe cea din urmă

minune cântată în scârţâitul roţilor de car 

şi-a pietrelor trosneli şoptite 

de arse buze nevorbite

în spatele căruţei eşti cel

care şi-a dezlegat căluţul de lemn

din ultimul său carusel 

 

 

întregire

omul întreg 

crește până la ultima suflare
dar nu e-ntreg acela care

precum lăstarul ținut în glastră

n-a reușit întreg să crească

petic de toamnă

noaptea şi-a încâlcit straiele 

în brațele unei dimineți mofluze 

s-a deșirat 

peste câmpul îmbrobodit cu voaluri mătăsoase 

bobi de brumă sclipesc 

pe umerii laţi ai brusturelui 

luat ostatec de soldații așchioși 

niște coceni arămii rămași fără dinții gălbui 

parte din ei le-au căzut prin pământul cărunt 

şi-s târâţi către adâncuri de mii de furnici 

să le fie bucate  la iarnă

o rază priveşte timidă cum se-ndrăgostesc 

cam în grabă două buburuze

sub o plapumă de frunze 

se-ntinde leneş un arici 

la cum zvâcneşte dintr-un picior

e clar că 

încă mai visează

amnezia zorilor

aș vrea să mai fiu prins în jocul vieții 

aşa cum se întâmpla odinioară

aflu uneori de la un nene

când mă strecor ca o dâră tăcută prin umbrele târzii 

iar el 

sprijinit de un gard îmi spune povestea sa 

despre o vale un râu și o pădure 

sau cum 

împreună cu tovarășii lui legau focul de vatră 

până către dimineață 

sorbind pahar după pahar şi umpleau noaptea 

cu poveștile celor mai mari 

către ziuă când

stelele închideau ochii sticloşi

iar ei mergeau la coasă 

plini de voie bună 

numai soarele părea puțin obosit

 

așa eram măi copile 

ca tine 

ascult

dar știu că-n mine loc de joacă nu-i 

eu sunt 

răzvrătitul zorilor tăcut

mi-ascund fricile în vise târzii

într-o lume care arde fără foc

unde se adăugă denumiri sentimentelor 

și tipare peste un schelet prin care

tot ce-ar fi să fie e tot mai vag 

 

nu mai văd valea și nici pădurea

dar ele-s acolo

nu mai văd fânul și vatra

dar le simt făcându-mă că nu le mai ştiu

uitând de curiozitatea de a fi

 

 

abacul clipelor

după ce te naști 

primele șapte clipe sunt cele mai grele

atât este timpul în care încă îți mai amintești 

apoi mângâierea a tot ce a fost 

devine nimic 

și te vei afla într-o lume în care aerul 

te strânge și te pătrunde

fără să știi devii un abac 

inspiri și 

la socoteală dă cu plus

apoi expiri 

să faci loc șirului aritmetic

cu vremea vei învăța să oftezi

din adâncul unui nou început 

în același algoritm 

în care aduni și aduni 

iar la final îți rezultă cu minus

după ce mori

primele șapte clipe sunt cele mai grele

atât este timpul în care încă îți mai amintești

apoi tot ce a fost devine ceva

ce ai uitat 

despre ultima suflare

când te vei afla într-o lume în care

tu și totul veți deveni doar una

domolire

un somn curat pe-a devenirii cale

o strâmtă aşteptare pentru a fi

apoi nechibzuita întâmplare

să gust din fructul lui... a şti

 

dormeam 

când mă-nsoţeau atâtea zbateri

de prin materii embrionare 

clocite-n coaja ouălor solare

din care-apoi... 

apoi au eclozat

un trup şi-un suflet

fără vrun păcat

dar şi firea care 

era trează şi se hrănea

mușcând cu lăcomie

din ființa mea

am aflat 

ori poate-a fost doar vis...

visare 

c-aceasta nu-i menirea

și nici măcar o

întâmplare

e doar alegerea în care

nedomolita fire

a înfulecat

din trup şi suflet

atât de mult încât 

amândouă au slăbit

...

hrăneşte sufletul întâi 

și fă-l să fie mare

trupul apoi să-l îngrijești

puternic e deja și tare

doar așa vei ști că ești

și firea poți s-o domolești

şoapte profunde

nu-mi ies la număr vieţile pe care le-am avut

la vremea ursirilor mi-a fost spus că ar fi vreo nouă şi 

să nu am grija straielor pentru dus 

ori pentru întors
oricum 

vei renaște mereu dezbrăcat

iar la port vei avea altă măsură
mi-au mai spus

întâia viaţă despre care ştiu 
a fost cea mai frumoasă dintre toate
chiar dacă a fost atât de scurtă
am trăit cu intensitate 

plăcuta linişte pierdută 
ascultând cum bate inima 
sub sânul moale şi cald unde
la adăpost eu mă simţeam

 

șoaptele îmi spun că 

nu-i mamă de prunc şi nici prunc la sânul mamei
cărora să nu le fie alături Dumnezeu

pe următoarea 

am primit-o imediat după ce m-au spălat

de praful stelelor pe care l-am purtat

ascuns 

pe sub ceea ce îmi păreau vise

dar... erau doar niște amintiri 

despre lumea fără trup

care 

s-au preschimbat 

în gânduri și multe întrebări

despre tot ceea ce este rece și dur 

despre care azi vă spun

că n-aş mai putea să-ndur

singurătatea și dorul 

pe care le-am simţit 

șoaptele îmi spun că este al nimănui copilul

până când va înțelege că pe această lume 

toți suntem singuri fără Dumnezeu

apoi 

au fost toate câte vor mai fi fost

și după fiecare am renăscut

iar și iar

până când 

le-am pierdut numărul și rostul

dacă mi-aș fi notat

poate aș fi știut acum

unde-mi este locul și pe care drum

 

șoaptele îmi spun că

din tot atâtea morți pe câte-ai cunoscut este făcută viața

socotesc crezând că am înțeles 

ce mi s-a tot șoptit

din cele nouă

opt vieți și o treime au trecut

exact cât timp ia luminii 

să ne ţină-n viaţă

 

pentru ce a mai rămas 

las aprinsă o lumânare

eliberare precaută

am nevoie de suficient spațiu 

cât să am timp să mă învârt 

să dansez într-o linişte pe care mi-am

ales-o în vremea înmuguririlor 

ca o frunză care caută să întârzie

pe drumul său în spirală către pământ 

ca atunci când privești trenul îndepărtându-se 

purtând pe cel care pleacă 

şi-ai vrea ca drumul să nu fie o linie dreaptă 

dar alegi să priveşti în urma lui 

chiar şi după ce nu-l mai vezi

ca atunci când simţi parfumul rămas în aer

închizi ochii şi simţi mângâierea

cumva începe să prindă sens că ți-e totuna unde te afli 

cât timp încă plutești și vezi cerul albastru 

mai că îți vine să întinzi mâna 

să apropii degetul de al său 

şi în spaţiul dintre ele să creezi și tu 

după chipul și asemănarea ta

doar că ţi-e teamă de prea multă apropiere

ca doi fulgi de zăpadă care ar dansa împreună

dar stau departe unul de celălalt pentru că

orice atingere le-ar vătăma 

 

 

adicție

dacă mai poți închipui, închipuie și rămăi pe firul etern al facerii, dar să nu depășești doza.

porților să nu le numeri zăvoarele. pe unde intri alegi, pe unde ieși ți-e drumul. s-a mai zis, dar tu folosește defragmentarea pentru ordonarea opțiunilor.

lasă începutul să înceapă, acesta-i rostul său, nu-l lua însoțitor, tu vezi-ți de drum, acesta-i rostul tău; toți pașii îți vor fi însemnați pe o hartă fără dimensiuni.

dacă mai poți iubi, iubește și rămâi pe partea moale a vieții. nu există lumi paralele, nici altă viață, doar o bucată mare de gelatină și o grămadă de compost.

nu s-a aflat rețeta prin care să poți amesteca viața cu moartea, sunt ingrediente separate. dacă guști din unul devii dependent.