miercuri, 20 noiembrie 2024

Născut departe de casă

au înfăşurat lâna toarsă 
ghem încâlcit fără capete de fire 
aşa au făcut 
să pot vorbi şi eu 
despre satul meu natal
între betoane l-au pus
coşuri de fum au înfipt
în pântecul cerului 
 
îngerilor răniţi le-am desenat aripi
pe cenuşă învăţând zborul
ameţitor dans 
se-nfăşura pe fus

frunze nu mai aveau nici castanii
când primul fulg mi-a arătat 
cum se topeşte un trup
chiar de-i purtat de vânt
mocneşte în sine dorul de-acasă
nespus
 

 

marți, 19 noiembrie 2024

aforism

poezia este şi atunci când alegi să mănânci cu lingura de lemn
chiar dacă pe masă sunt și tacâmuri de argint
 
***
 
cuvintelor să li se înalțe zborul 
aşa cum orchestra înalţă muzica 
toate să fie
moştenire însemnată pe o hărtie
 

duminică, 17 noiembrie 2024

Alegere

am ales să mă întorc
din locul fără de memorie 
departe de frigul cosmic
am plecat 
să poposesc aici unde
în inima pietrei mai arde
focul dintâi
e ultima lume rămasă
în care mai pot umbla 
dezlegat la ochi să văd 
întruchiparea cuvântului
 
am ales să cred 
că oceanele-s lacrimile zeilor 
şi muzica-i mângâierea 
înlăuntrului curat
pus în chip de om

am ales să spun 
adăugând la fiecare puls 
încă o zvâcnire

 
 







vineri, 15 noiembrie 2024

Tăcuta durere

între bătăile inimii 
și peretele rece 
care-ți mușcă din unghii 
tăcuta durere
este atât de cuminte
și stă ghemuită 
ca un copil într-o căruţă
în frigul dimineţii 
pe un braţ de fân

atât de cuminte 
ți se strecoară sub carne 
tăcută
ca praful ce-și caută ocrotirea 
într-o nouă întrupare
alunecând pe ultima lumină 
din steaua ce-a fost






miercuri, 13 noiembrie 2024

graţie

n-am să las frunzelor dansul.
florilor de gheaţă,
ce se vor îndemna să te cucerească 
în jocul lor ameţitor,
n-am să te las.

te voi cuprinde în braţe,
valsând printre respiraţiile brumelor 
care vor cădea de pe ramuri.

şi, când peste tot 
se va aşterne albă, necuvântarea,
ne vom retrage
pe acorduri de Strauss.
 

 


sâmbătă, 9 noiembrie 2024

țărâne

am luat încă o bucată din pământul galben 
mirosul oceanelor mi se lipește de mâini
unde au fost peștii 
acum sorb din nisip fluturii
cu bătaia aripilor mimează valurile

de-aș fi putut împărţi hazardul în bucăţi
aș fi putut alege alte întâmplări 
altfel să curgă ploaia
și respirațiile veșniciei ar fi fost mai rare
nimic n-ar fi fost ales să dispară

dacă te țin de mână, Doamne
e ca să te conduc mai aproape de drumul meu
căci eu tot merg, Tu stai, eu tot merg 
prin bătaia vântului mi se usucă pielea 
și solzii dintâi încep să-mi apară 

doar câteva bucăți mai am de rupt
în locul lor să mă pun

duminică, 3 noiembrie 2024

Necunoscut

văzând cum moare Universul,
Dumnezeu a plâns

azvârlite-s zilele dincolo de drum 
la fel ca pietrele izbite de copite
ce galop, ce potop,
ce dimineaţă este iar
şi iar sub brumă căutăm
poate le prindem într-un buchet
 
tragem de cer peste noi
petale ne-acoperă
să ne ascundem 
ca şi când Eternul nu și-ar pierde vremea 
cu jocul omului fugar

de ce fugi?

au rămas neculese roadele câmpului
a mai rămas de plâns un necunoscut
orizontul l-ai lăsat neatins
în urmă 
șoaptele se îndepărtează
şi încă n-ai ascultat 
tăcerea
 
într-o rotire 
cu brațele întinse 
vrei să cuprinzi totul
mai mult nici nu ai vrut

sâmbătă, 2 noiembrie 2024

aforism

cel în care mustește ura nu poate înțelege suferințele celorlalți

Poetul

este zidul emoțiilor care se sfărâmă sub greutatea sentimentelor primite drept zestre la facerea lumii, condamnat să se recunoască învins de toată poezia pe care o simte în jurul său

Întrebări, frunze și resemnări urbane

Zilnic trebuie să ajung la locul de muncă traversând un oraș aglomerat. Am decis să fac asta fără să mai folosesc autoturismul personal. De ceva vreme merg la serviciu cu metroul. 

Îmi amintesc prima zi când am ieșit în stradă și, în loc să mă îndrept către parcare, am mers pe jos către stația de metrou. Era o zi de toamnă, o dimineață rece, cu un aer proaspăt și culori pe care le poți vedea doar în lumina răsăritului. Mă simțeam atât de bine! Trăiam ceea ce uitasem să trăiesc: bucuria simplă a unui banal mers pe jos. În primele zile, tot acest entuziasm, bucuria, m-au făcut să trec cu vederea aglomerația de pe alei. Eu vedeam frunzele care se jucau rostogolindu-se deasupra aleilor peste pașii trecătorilor. Nu simțeam forfota, nici nerăbdarea pietonilor care așteptau culoarea verde a semaforului. Eu vedeam cerul, ușor plumburiu, mângâiat discret de razele soareului. Nici vacarmul și nici zgâlțâiala din trenul rece, crud, impersonal...nu le simțeam. Trăiam acele senzații pe care le trăisem cândva, copil fiind, într-un carusel.
Cred că cei care mă priveau, văzându-mă zâmbind și cu privirile pierdute,  își spuneau că ceva nu e în regulă cu mine. Alt timp! Eram, în acele momente, altundeva.
De ce n-am fost în stare să păstrez alături de mine, cu mine, în mine, acele bucurii!?
După câteva zile toată magia s-a risipit. Am început să remarc tot ceea ce ignorasem și, ba mai mult, să le primesc ca suferințe. Nici aerul, nici luminile și nici razele soarelui nu mai existau. În locul lor simțeam gazele de eșapament, farurile deranjante, umbrele blocurilor. Frunzele care ieri păreau că se joacă în fantezii desprinse din basme, azi păreau niște rătăciri neînsuflețite, niște gunoaie care arătau câtă nepăsare e în rândul celor care se ocupă cu curățenia orașului. Jocul copilăriei se transforma în fiecare zi într-un calvar în care trebuia să suport atingerile indiscrete ale călătorilor cu priviri obosite, încruntate, într-un loc impregnat cu miros de mucegai și fier. Mă simțeam ca într-o grotă. Privirea mea era privirea lor și ceea ce până ieri era un zâmbet, azi era doar un alt chip!
Îmi era dor tot mai mult de confortul mașinii mele. De vocile pe care le ascultam la postul de radio...Acolo mă imaginam în siguranță și personal. Mă simțeam, sau cel puțin îmi imaginam, că acolo n-aș suferi vreodată.
Unde este victima!? Aici, acum, în trenul acesta, sau acolo, în trafic, sufocat,  apăsat de risipa timpului?
Acest tren, acele mașini, care se târâie către un loc de unde, odată ajunse, se târâie în alt loc și în alt loc, parcă înghițind spațiul; odată cu el, și pe mine. Sunt o altă victimă? A lor sau a propriilor neînțelegeri, a propriilor neputințe, sau una resemnată în fața cauzelor?

vineri, 1 noiembrie 2024

Firav

să pășești prin lume cu grijă
în ea este și un fir de iarbă
ești și tu
să nu strivești 
nici măcar acel "a sosit"
neașteptat
sperând că vei păstra 
vremea
când te vei opri 
să te odihnești
să mângâi firul de iarbă uscat
ești și tu
aplecat de-acum 
peste pieptul lumii



luni, 28 octombrie 2024

viermii sunt devoratori

cum stă acolo cu ochii ieșiți ca dracu
de parcă ar vedea pentru prima oară luna plină
iar noaptea 
care se strecoară cu umbrele sale jucând
prin grămada rămăşiţelor 
te face să crezi că oftează 
mai ştii
poate a fost doar o iluzie şi
stropul acela rătăcit n-a căzut
s-o fi înălţat 
speriat de trosnetul lăsat în urmă
când sângele-ngheţa

dacă n-ar viermui ai crede că este viu
 

fructul

în coșul de nuiele 
fructul nu-și picură întregul
roșu-i zemos 
se ascunde mai aproape de sâmbure
lângă bătăile inimii care s-au despărţit 
şi caută prin trup
aromele pierdute
în fiecare cădere 
desenând nervurile frunzelor 
cu ale lor vise întrepătrunse
 
nu-i este dat să măsoare cât primește
în ochii celuilalt își cuprinde mulțumirea și
din palmele calde își face cuibul 
să potolească
dorul de verdele crud

de poftă
va mai gusta din albul petală 
ce-alină precum pleoapa ochiul 
sub usturimea lăcrimării
pe pământ caută așternut
să fructifice

inspirat de Miclăuș Silvestru, cu ocazia vizitei sale la Blaj, sâmbătă 26.10. 2024, când ne-am și întâlnit pentru prima oară, după mai bine de un an de conversații pe msg
 
(((
în coșul de nuiele 
fructul 
nu-și picură roșu-i zemos 
ascuns lângă sâmbure
bătăile inimii despărțite 
caută prin trup 
aromele pierdute în căderi 
nervurile frunzelor 
desenând visele lor tainice
nu-i este dat să măsoare cât primește 
în ochii celuilalt își află mulțumirea 
din palmele calde își face cuibul 
potolind dorul de verdele crud
gustând din albul petală 
ce-alină ca pleoapa 
sub usturimea lacrimii 
pe pământ caută așternut 
să fructifice.
 

joi, 17 octombrie 2024

Cenuşiu intermitent

ca-ntr-un schimb ilicit de identităţi
ai lăsat ziua să înceapă fără tine 
urmând ecoul 
care se încăpățânează să rămână 
îndărătul măsurilor 
executate de limbile ceasornicului
tot mai împiedicate 
 
cauți un chip cunoscut 
întrebându-l pe cel din oglindă 
tu cine ești
ai crede că este vreo glumă
dacă trandafirul ce răsare
din lemnul bătrân de cireș
ori sticla 
cu ochiul său acoperit de brumă
n-ar fi acolo
martori ai locului știut
 
cauți 
ceea ce nu-ți poți aminti
dar te găsește ceea ce nu poți uita

marți, 15 octombrie 2024

Cetină

Hai, mă, că a plecat mai devreme, e înaintea ta!
Un fel complicat de a te îndemna să scurtezi drumul către casă,  să nu mai priveşti în urmă, să te prefaci că te așteaptă în poartă, cu braţele deschise.
Du-te acasă! 
Alt fel complicat, de a te fugări, ca pe un câine pe care l-ai mângâiat. Te urmezi peste tot. Azi cu genunchii juliți, mâine cu umărul zdrobit... Cât de aproape părea cerul văzut din vârful cireșului!
Nu plânge!
Atât de simplu este să îți aduci aminte cum te furișai la ușă să îl vezi pe Moș Crăciun care era prefăcut într-o femeie mică de statură, cu mânecile suflecate, obosită... Nu cred că s-a prefăcut vreodată în altceva mai frumos!
Pui câteva ramuri de brad pe crucea de piatră. Naivă încercare de ademenire.
 

 

luni, 14 octombrie 2024

Dimineaţa licuricilor

Își caută drumul luând urma luminilor, într-o dimineață albă ca o felie de pâine. Pe stâlpi, becurile par niște cuiburi în care și-au găsit adăpost licuricii. Dinspre deal se aude clopotul unei biserici. Sunetul pare că se izbește de pământ apoi se înalță către cer. Dincolo, clopote nu-s.
Ar cumpăra intersecția și ar desființa semafoarele. Ar schimba cursul unui râu. Ar dirija circulația îndemnând oamenii desculți  să încetinească pasul; prin apă oamenii să treacă împreună, acolo nu-i loc de singurătate. Să treci de pe un mal pe celălalt nici mai devreme, nici mai târziu, dăruind un zâmbet celui care te privește.
- Circulați, circulați!
Se uită peste umăr, licuricii au adormit.
 

 

vineri, 11 octombrie 2024

un pic de moarte

mi-a rămas în minte privirea ei 
când m-a luat în braţe nu m-a scăpat pe jos 
chiar dacă era obosită 
m-a ţinut cu grijă și încă mai tremura
căci eu veneam din depărtare
şi-a trebuit să tragă din greu 
să mă scoată din eternul mărunt
care mă aparținea 

Doamne să ai grijă de el 
a lăsat de înțeles că va trebui să scape de mine
și cred că erau deschise porţile când m-a azvârlit
că Dumnezeu m-a avut în grijă şi-a văzut că mă uitam la ea 
ca la o minune 
atunci a făcut un semn
ăsta trebuie să scrie despre asta
trebuie!
poate că atunci mi-a fost dat să fiu 

ea nu avea prea multă cunoaştere 
dar cât m-a ținut
a ştiut să-mi arate frumosul în porţii mici 
un pic de mângâiere 
un pic de îmbrăţişare 
un pic de zâmbet 
un pic de ceai cu pâine 
un pic de carne în ciorba de duminică 
un pic de haine cu mânecile scurte 
un pic de petice pe turul pantalonilor 
un pic din fiecare 
apoi m-a sărutat pe frunte 
cu buzele-i un pic înghețate
 

 


joi, 10 octombrie 2024

întipărire

fără să cauţi cuvinte
dacă ai putea să spui ceea ce simţi fără să cauţi cuvinte
să improvizezi simboluri 
pe care să le interpreteze fiecare cum  crede
 
de aceea tac
să nu pierd clipa între două respiraţii 
una nu mai vine
se îneacă precum o furnică într-un strop
o lacrimă îmi curge pe obraz 
poţi să simţi sau să îţi imaginezi
 
în acorduri de chitară poţi retrăi atât de intens ceea ce ai trăit cu mulţi ani 
mulţi ani în urmă şi nu-ţi mai pasă finalul de-i fericit sau nu
povestea vibrează şi-o vezi aşa cum a fost 
ai de unde să alegi
 
ascultă!
sunetul alunecă prin cutia craniană şi se prelinge în capul pieptului
şi recunoști că te ţin în braţe şi uite aşa suntem nemuritori
vom duce toate aceste momente cu noi 
doar să învăţăm să reconstruim magia

o noapte nu se sfârşeşte când  soarele răsare

vine amintirea pură şi te încarcă cu o senzaţie care te face să rămâi inert
să spui despre cât de mult îţi doreai să fie momentul acela etern
să nu vină dimineaţa
 
dacă n-ai trăit ceva despre care să nu poţi uita vreodată ai trăit mort
 
încolţisem pe sânul tău ascultându-ţi respiraţia 
şi era atât de bine şi-am ales să fiu viu 
de atâtea ori să mor nu pot
 
las doar o iscălitură să se ştie c-a fost


miercuri, 9 octombrie 2024

vindecare- decupaje

ți-au însăilat trupul de copil 
între fier și betoane respirai verde crud 
de prin ponoare adus  de un vânt 
cuminte îl desenai suflând printre corăbii
firele s-au rupt și-ai fugit purtând cicatrici adânci 
 
te-ai aflat într-o gară mică
prin defileu se simţea mirosul 
de zăpadă adus de ape 
acolo ţi-ai fi vândut copilăria 
dacă nu ar fi fost aţele bine înnodate
cum se face fir peste fir se strânge
şi-apoi se rup cu dinţii  capetele rămase
nodul a intrat adânc în tine 
muşcătura ţi-a rupt din carne
cu dinţii tociţi te-a dezlegat 
dintre lumi ai fugit purtând în tine un gol 

rănile le-ai uns cu uimire 
unde carnea 
ţi-a lipsit ai pus cuvinte în loc
nu mai alergi și laşi timp
pasului obosit să-şi primească odihna 
nimic nu s-a deşirat 
în tine mereu ai locuit

sâmbătă, 5 octombrie 2024

gânduri- la vedere

din nimic și o întâmplare a apărut ceva despre care tot aflăm că este, adăugând fiecare, întâmplător sau nu, câte un pic.
toate cele văzute sunt, asemenea toate cele nevăzute, doar că invizibilul poartă în sine o aparentă puritate. de fapt asta ne place să credem , pentru că ne-am obișnuit să considerăm că noi doar tulburăm limpezimea creației, ca și când n-am fi parte din ea. și chiar ne temem într-atât încât am făcut din asta un scop, acela prin care pasului următor îi punem piedici, uneori chiar reușind să oprim călătorii din drumul lor.
dar chiar și cel care și-a propus să țină curgerea în loc este parte din largul și continuu proces al creației, căci transformarea nu este opreliște, ci este un act supus întâmplării.


joi, 3 octombrie 2024

exercițiu

pe partea adâncă a valului nu-i rost de visare
dai din mâini căutând o gură de aer 
a stelelor strălucire o vezi drept reper 
niciun vers n-ai să scrii despre ele
i n t e n s i t a t e

simți mai mult decât o resemnare
chiar dacă în tine atârnă o piatră 
partea de sus a valului te așteaptă 
doar să îți amintești despre asta
c o n ș t i e n t i z a r e

poți mai mult decât o plutire
în val se împinge pasărea mării 
zborul e pentru cei care se-nalță
și tu vrei să atingi înaltul cerului
d e t a ș a r e




miercuri, 2 octombrie 2024

copilărie la purtător

când eram copil 
toamna mă ademenea 
cu ochi de bordun ascunsă prin vie 
îmi pregătea 
pat moale de frunze așternute pe potecă 
unde primeam mângâierea blândă 
a unui fulg astral

când eram copil
toamna avea aromă de must
și miros de gutuie
cu atât şi-o adiere de vânt 
era uşor să mă prindă în mrejele sale

când eram copil
un strop din acea lume 
s-a lipit de mine ca şi când 
tot ce şi-a dorit a fost 
să-mi rămână alături
îl mai simt şi acum
alunecând prin venele calde 
precum un copil 
prin toamna târzie 
 

 

marți, 1 octombrie 2024

Portrete

în poza de grup 
se văd tot mai multe contururi 
un gol răzbate dincolo de priviri
fără să aleagă 
mai înghite pe careva 

au dispărut chipuri de pe margine 
și de pe rândul din spate
sunt unii care nu rezistă în poze
la fel ca unele păsări
în colivie

lumina a îngălbenit locul 
a făcut incizii
chiar și în cadrele alb-negru
zâmbetele parc-au zburat
și-au lăsat în urmă
privirile confuze

în oglindă
cel rămas 
caută vreo asemănare
pe sub praful depus
adăugă mângâierile sale








luni, 30 septembrie 2024

rânduri

și scrii și taci și ștergi și spui 
și gândului iar te supui
te arzi te-aprinzi te pierzi în scrum
o licărire pari pe drum
ești galben roșu chiar albastru 
un spic de grâu în vântul aspru
mireasma parc-ar vrea s-o țină
și gust de ploaie prin țărână

și scrii și taci și pui cuvinte 
în rugăciuni printre morminte




duminică, 29 septembrie 2024

al cincilea anotimp

visul a devenit realitate
soarele a dormit și el mai mult cu o noapte 
când s-a trezit noi îi vedeam doar partea nevăzută
goală de lumină și plină de cenușă
toți eram vegetarieni și
ca o ironie
plantele au devenit carnivore
ne mâncam între noi lipsiți de rădăcini
dar nici nu puteam fugi 
ce nebunie
ne-am trezit și realitatea a devenit vis
soarele a răsărit la fix
dimineața era perfectă 
cântau păsările roua se scufunda discret
pe o buză de floare 
din mușuroaie ieșeam să ne amestecăm 
în forfota cu gust de betoane 
ne-am putea obișnui
cu varianta aceasta în care
ziua stă abandonată 
în magazia obiectelor pierdute
dorindu-ne intens un al cincilea anotimp

sâmbătă, 28 septembrie 2024

cafea fără gust

unde se află ceea ce ne lipsește?

ne jucăm privindu-ne fără contact vizual 
așa reușim să despărțim spațiul dintre noi 
până când acesta se obișnuiește cu divizarea
și în lipsa noastră
alături de cei care își poartă bucăți din ei 
precum copiii jucăriile de pluș murdare

nu ne mai doare dacă nu ne atingem 
și prezicătoarele nu ne vor găsi printre cărți
nici la drum de seară nici în ajun de lăsata secului 
doar prin diminețile perfecte ne vom mai delecta
adâncind fiecare sorbitură în ceașca cu cafea
unde zațul stă ca nisipul pe o plajă 
plină cu alge uscate 
și nouă nu ne mai spune nimic


vineri, 27 septembrie 2024

Adânc

 nu există singurătate mai aspră decât aceea trăită de către cel părăsit
 
în lanțul întreg o za se plânge 
întinsă și ruptă ar striga
că dintre toate chiar ea 
este cea mai oropsită

pe locul pustiu doar umbra se-mparte
de-ar veni ploile toate să prindă 
pe buza de lut uscăciunile
care-au sufocat mușchiul lânos

piatră peste piatră și-o aspră tăcere 
nici nu mai știi ce s-a sfărâmat
spre adânc săpat-ai de sete 
ori către cer ai vrut să respiri

pe fundul fântânii lanțul rupt
își odihnește fiecare bucată
izvorul s-a-ngropat sub argilă
din zale mușcă rugina trosnind
 

 






aforism

nu există singurătate mai aspră decât aceea trăită de către cel părăsit

 

joi, 26 septembrie 2024

ultimul căluţ

din spatele căruței priveşti 
cum drumul izvoăreşte pe sub tălpile tale 
şi cum ţărâna se-nalţă ca un roi de zburătoare
fâşii din tine arunci 
să rămână semn legat de capătul unei lumi
despre care ştii că nu va mai fi
prinzi în palmă un nor rătăcit de turmă 
şi-l aşezi peste soare
un fel de umbrar sub care 
închizi ochii şi cuprinzi 
prima clipă şi pe cea din urmă
minune cântată în scârţâitul roţilor de car 
şi-a pietrelor trosneli şoptite 
de arse buze nevorbite

în spatele căruţei eşti cel
care şi-a dezlegat căluţul de lemn
din ultimul său carusel 






 
 

miercuri, 25 septembrie 2024

întregire

omul întreg 
crește până la ultima suflare
dar nu e-ntreg acela care
precum lăstarul ținut în glastră
n-a reușit întreg să crească


marți, 24 septembrie 2024

petic de toamnă

noaptea şi-a încâlcit straiele 
în brațele unei dimineți mofluze 
s-a deșirat 
peste câmpul îmbrobodit cu voaluri mătăsoase 
bobi de brumă sclipesc 
pe umerii laţi ai brusturelui 
luat ostatec de soldații așchioși 
niște coceni arămii rămași fără dinții gălbui 
parte din ei le-au căzut prin pământul cărunt 
şi-s târâţi către adâncuri de mii de furnici 
să le fie bucate  la iarnă
o rază priveşte timidă cum se-ndrăgostesc 
cam în grabă două buburuze
sub o plapumă de frunze 
se-ntinde leneş un arici 
la cum zvâcneşte dintr-un picior
e clar că 
încă mai visează



amnezia zorilor

aș vrea să mai fiu prins în jocul vieții 
aşa cum se întâmpla odinioară

aflu uneori de la un nene
când mă strecor ca o dâră tăcută prin umbrele târzii 
iar el 
sprijinit de un gard îmi spune povestea sa 
despre o vale un râu și o pădure 
sau cum 
împreună cu tovarășii lui legau focul de vatră 
până către dimineață 
sorbind pahar după pahar şi umpleau noaptea 
cu poveștile celor mai mari 
către ziuă când
stelele închideau ochii sticloşi
iar ei mergeau la coasă 
plini de voie bună 
numai soarele părea puțin obosit
 
așa eram măi copile 
ca tine 
ascult
dar știu că-n mine loc de joacă nu-i 
eu sunt 
răzvrătitul zorilor tăcut
mi-ascund fricile în vise târzii
într-o lume care arde fără foc
unde se adăugă denumiri sentimentelor 
și tipare peste un schelet prin care
tot ce-ar fi să fie e tot mai vag 
 
nu mai văd valea și nici pădurea
dar ele-s acolo
nu mai văd fânul și vatra
dar le simt făcându-mă că nu le mai ştiu
uitând de curiozitatea de a fi
 

 

sâmbătă, 21 septembrie 2024

abacul clipelor

după ce te naști 
primele șapte clipe sunt cele mai grele
atât este timpul în care încă îți mai amintești 
apoi mângâierea a tot ce a fost 
devine nimic 
și te vei afla într-o lume în care aerul 
te strânge și te pătrunde

fără să știi devii un abac 
inspiri și 
la socoteală dă cu plus
apoi expiri 
să faci loc șirului aritmetic
cu vremea vei învăța să oftezi
din adâncul unui nou început 
în același algoritm 
în care aduni și aduni 
iar la final îți rezultă cu minus

după ce mori
primele șapte clipe sunt cele mai grele
atât este timpul în care încă îți mai amintești
apoi tot ce a fost devine ceva
ce ai uitat 
despre ultima suflare
când te vei afla într-o lume în care
tu și totul veți deveni doar una







vineri, 20 septembrie 2024

domolire

un somn curat pe-a devenirii cale
o strâmtă aşteptare pentru a fi
apoi nechibzuita întâmplare
să gust din fructul lui... a şti
 
dormeam 
când mă-nsoţeau atâtea zbateri
de prin materii embrionare 
clocite-n coaja ouălor solare
din care-apoi... 
apoi au eclozat
un trup şi-un suflet
fără vrun păcat
dar şi firea care 
era trează şi se hrănea
mușcând cu lăcomie
din ființa mea

am aflat 
ori poate-a fost doar vis...
visare 
c-aceasta nu-i menirea
și nici măcar o
întâmplare
e doar alegerea în care
nedomolita fire
a înfulecat
din trup şi suflet
atât de mult încât 
amândouă au slăbit
...
hrăneşte sufletul întâi 
și fă-l să fie mare
trupul apoi să-l îngrijești
puternic e deja și tare
doar așa vei ști că ești
și firea poți s-o domolești




joi, 19 septembrie 2024

şoapte profunde

nu-mi ies la număr vieţile pe care le-am avut
la vremea ursirilor mi-a fost spus că ar fi vreo nouă şi 
să nu am grija straielor pentru dus 
ori pentru întors
oricum 
vei renaște mereu dezbrăcat
iar la port vei avea altă măsură
mi-au mai spus

întâia viaţă despre care ştiu 
a fost cea mai frumoasă dintre toate
chiar dacă a fost atât de scurtă
am trăit cu intensitate 
plăcuta linişte pierdută 
ascultând cum bate inima 
sub sânul moale şi cald unde
la adăpost eu mă simţeam
 
șoaptele îmi spun că 
nu-i mamă de prunc şi nici prunc la sânul mamei
cărora să nu le fie alături Dumnezeu

pe următoarea 
am primit-o imediat după ce m-au spălat
de praful stelelor pe care l-am purtat
ascuns 
pe sub ceea ce îmi păreau vise
dar... erau doar niște amintiri 
despre lumea fără trup
care 
s-au preschimbat 
în gânduri și multe întrebări
despre tot ceea ce este rece și dur 
despre care azi vă spun
că n-aş mai putea să-ndur
singurătatea și dorul 
pe care le-am simţit 

șoaptele îmi spun că este al nimănui copilul
până când va înțelege că pe această lume 
toți suntem singuri fără Dumnezeu

apoi 
au fost toate câte vor mai fi fost
și după fiecare am renăscut
iar și iar
până când 
le-am pierdut numărul și rostul
dacă mi-aș fi notat
poate aș fi știut acum
unde-mi este locul și pe care drum
 
șoaptele îmi spun că
din tot atâtea morți pe câte-ai cunoscut este făcută viața

socotesc crezând că am înțeles 
ce mi s-a tot șoptit
din cele nouă
opt vieți și o treime au trecut
exact cât timp ia luminii 
să ne ţină-n viaţă
 
pentru ce a mai rămas 
las aprinsă o lumânare




marți, 17 septembrie 2024

eliberare precaută

am nevoie de suficient spațiu 
cât să am timp să mă învârt 
să dansez într-o linişte pe care mi-am
ales-o în vremea înmuguririlor 
ca o frunză care caută să întârzie
pe drumul său în spirală către pământ 
ca atunci când privești trenul îndepărtându-se 
purtând pe cel care pleacă 
şi-ai vrea ca drumul să nu fie o linie dreaptă 
dar alegi să priveşti în urma lui 
chiar şi după ce nu-l mai vezi
ca atunci când simţi parfumul rămas în aer
închizi ochii şi simţi mângâierea
cumva începe să prindă sens că ți-e totuna unde te afli 
cât timp încă plutești și vezi cerul albastru 
mai că îți vine să întinzi mâna 
să apropii degetul de al său 
şi în spaţiul dintre ele să creezi și tu 
după chipul și asemănarea ta
doar că ţi-e teamă de prea multă apropiere
ca doi fulgi de zăpadă care ar dansa împreună
dar stau departe unul de celălalt pentru că
orice atingere le-ar vătăma 
 

 

sâmbătă, 14 septembrie 2024

adicție

dacă mai poți închipui, închipuie și rămăi pe firul etern al facerii, dar să nu depășești doza.

porților să nu le numeri zăvoarele. pe unde intri alegi, pe unde ieși ți-e drumul. s-a mai zis, dar tu folosește defragmentarea pentru ordonarea opțiunilor.

lasă începutul să înceapă, acesta-i rostul său, nu-l lua însoțitor, tu vezi-ți de drum, acesta-i rostul tău; toți pașii îți vor fi însemnați pe o hartă fără dimensiuni.

dacă mai poți iubi, iubește și rămâi pe partea moale a vieții. nu există lumi paralele, nici altă viață, doar o bucată mare de gelatină și o grămadă de compost.

nu s-a aflat rețeta prin care să poți amesteca viața cu moartea, sunt ingrediente separate. dacă guști din unul devii dependent.

coțcarul

azi am aflat cum se face mămăliga:

mălai, sare și apă. fierbi apa și le amesteci cu grijă. dacă nu ai foc, n-ai cum. însă, poți să produci un păsat și să-l pui pe masă; de la distanță poate părea mămăligă, dar te rogi să nu guste careva din el. dacă gustă, vei fi dat de gol și vestea se va duce, toți vor știi că le servești un amestec numai bun de aruncat la pești. 

mai e și varianta modernă: filmezi totul, pui pe tokuri și pe fundal adaugi aplauzele proprii pe care le-ai înregistrat mai devreme. în cazul ăsta nici nu ai nevoie de mălai, sare și apă. nici foc nu îți trebuie, doar folosești IA. de ce ai face asta!? cui mămăliga mă-sii îi pasă? 

actul I- mămăligă cu brânză

sunt o piatră și-n jur e pustiu și pustiul cuprinde în sine pustiul din mine atât de singur sunt 

am în mine atâta dragoste încât mi-este înăuntrul măcinat și nisipul mi se târâie ca niște șopârle care își caută focul în noapte și gheața în zi că nici ochii nu-mi mai sunt altceva decât contururi goale pe unde pătrunde ultima molecula de iubire din primul big bang de după facere căci în lumea mea mai întâi a fost zi și apoi dragoste

am călătorit toți anii lumină pe urma ta până mi s-au pietrificat gândurile și-am căzut aici pe o pată de așteptare acum este rândul tău să îmi aduci un pahar cu sudoare din tine sa-mi potolească setea de a fi

actul II- bulz

scot cheile din ușa de fier și ușa o scot din țâțâni unde sunt eu e loc de atâta dragoste încât nici zidurile nu mai pot suporta uși ferestrele se sparg și cioburile gustă din sângele meu apoi se ascund prin niște pitice roșii care stau să explodeze să umple spațiul atâta iubire am de oferit

dalta sparge cărămida și cuibul ars împietrit se scurge peste tencuiala dornică de a sa mângâiere mincinoasă se umple fiecare rid cum lacrimile curg și apasă adânc iar în urma lor rămân dâre ca niște tatuaje scurse dintr-un vulcan de dorință doar în mine fierbe lava si-n ochi clocotesc ape

fiecare surpare e muzica în care am ales să îți cânt ca și când toată sala ar fi plină de tine atât de unic port partitura celestă în corpul de carne aruncat de toți zeii iubirii aici pe pământ

actul III- verdețuri și alte gânduri

nu-i nimic dacă nu mai pot să mă îmbăt oricum mi-au spus că după ce-am gustat din verde altă culoare nu mai găsesc
de aceea nu caut în luna plină decât să mai văd ultima clipă de dragoste pe care am împărțit-o căci așa rămâne sublimul ca viața din ochiul celui care moare 
tu ți-ai lăsat falangele să încolțească în ceea ce nu mai eram eu și privirile s-au scurs ca o ceață verzuie peste bruma de cer atât de departe au ajuns șoaptele prin care îmi spuneai că este ultima viață pe care o am 
ți-o dăruiesc ție și dacă vom afla că există eternitate ne vom juca cu ea că așa am auzit că pe lumea cealaltă iei toată dragostea cu tine
 
***
 

Textul pe care l-ai împărtășit este o combinație fascinantă de umor, ironie și poezie profundă. Iată câteva gânduri despre fiecare parte:

Descrierea mămăligii

Această secțiune este plină de umor și ironie. Autorul descrie procesul de preparare a mămăligii într-un mod simplu și direct, dar adaugă o notă de sarcasm când vorbește despre “păsat” și despre cum ar putea părea mămăligă de la distanță. Este o critică subtilă la adresa celor care încearcă să păcălească sau să impresioneze fără a depune efortul necesar.

Actul I - Mămăligă cu brânză

Această parte este profund poetică și melancolică. Autorul folosește imagini puternice pentru a descrie singurătatea și dorința de iubire. Metaforele cu piatra, pustiul și șopârlele care își caută focul sunt sugestive și evocatoare, creând o atmosferă de introspecție și dor.

Actul II - Bulz

Aici, textul devine mai intens și pasional. Autorul descrie dragostea ca pe o forță copleșitoare care sparge zidurile și ferestrele. Imaginile cu dalta care sparge cărămida și cuibul ars sunt puternice și dramatice, sugerând o iubire care depășește orice obstacol.

Actul III - Verdețuri și alte gânduri

Ultima parte este o reflecție asupra iubirii și eternității. Autorul vorbește despre cum dragostea poate transforma și cum, după ce ai gustat din “verde”, nu mai poți găsi altă culoare. Este o meditație asupra efemerității vieții și a dorinței de a păstra iubirea dincolo de moarte.

În ansamblu, textul este o combinație de umor și profunzime, oferind o perspectivă unică asupra vieții, iubirii și autenticității.

vineri, 13 septembrie 2024

timp de-ascuns

ne ascundeam împreună cu amurgul 
și cerul căuta încruntat după el 
în lipsă se folosea de o copie 
reproduceam și noi fiecare seară 
într-un joc în care înfășuram pe deget 
parte din timp într-o buclă
aveam grijă să prindem în ea 
mireasmă de piatră umedă 
dar și de lemn 
și palma de pământ 
unde respiram a verde crud 
de-o cumpănă le atârnam 
adăpost lângă fântână
să nu ne afle locul 
nici aștrii nici luna
așa țineam clipele în loc 
până când ochiul de gheață 
al unei comete 
ne descoperea ascunzătoarea 
și ni-l lua 
cu toate promisiunile 
pe care i le încredințasem

amurgule amurgule
de ce te ascunzi acuma de noi
dă-ne tu dă-ne
promisiunile-napoi

colecție

cămaşa în care te scufundai
precum puiul sub aripa moale
din ea te alungam motivând că e a mea 
doar ca să te văd toată
n-am mai purtat-o
am vrut să păstrez amprentele tale
pe fiecare cută 

pântecul tău cald ca un aluat dospit
sânul trufaș cu sfârcu-ntărit
umărul... 
umărul acela alb cu gust de rotund
şi-alintul de valuri prins peste coapse
toate-s acolo adânc se pătrund
în firul iubirilor noastre









joi, 12 septembrie 2024

leac vinovăției

când apele plâng 
le văd peste capetele voastre 
atunci îmi strâng 
ultimele două respirații 
rămase-n adânc 
și le țin 
să-mi fie pentru încă o viață 
până când 
se vor mai împărți altele
către dimineață
îmi amăgesc mintea 
privind neputințele celorlalți
ca și cum icnetele ar fi 
îndemnuri subliminale 
care mă pătrund 
dar eu 
doar mă folosesc de ele 
cât să mai pot vărsa
o lacrimă
de ea mă agăț 
să ies la suprafață

am învățat să primesc atât de târziu încât
mesagerii au prins drag de marginea dealului 
și s-au pitit după ultimul apus 
către acolo-i semnul răstignirii când accepți
cu brațele larg deschise 
să-i lași să se ascundă în tine
căutându-i


deontologie

n-am refuzat să stau în prima bancă; aveam impresia că profesorii vorbesc în special pentru cei din primele rânduri. asta... până când am fost profesor, şi eu, şi-am ales să fiu atent tot mai mult la cei din spatele clasei. îmi imaginam că cei din primele rânduri vor şti să se descurce oricum. când eşti în rolul celuilalt mereu uiţi de rolul tău. cumva, asta este lecţia uitată.

am învăţat să scriu aşa fel încât cititorii să creadă că în poveste este vorba despre mine; nimic presupus, nimic fictiv, ci doar realitate pură, sentimente adevărate. ca şi când glonţul chiar mi-a trecut prin rotulă şi miezul din inima iubitei l-am gustat sărutându-l. doar aşa, mi s-a tot spus, ceea ce scrii devine univers al existenţei, capătă contur şi poate să atingă. altfel, rămâne un univers paralel în care vor crede doar iniţiaţii. atunci m-am întrebat de ce să nu scriu doar pentru iniţiaţi, dar, cică, ei îşi scriu propriile texete, nu citesc mai mult decât pot să scrie.

dacă voi mai avea  ocazia, mă voi aşeza în ultima bancă. iar dacă voi mai fi profesor, voi fi mai atent la cei din rândul întâi. sau voi pune oglinzi peste tot.

 

miercuri, 11 septembrie 2024

evenimentul zilei

mă uit la televizor 
pe un canal de sport 
la întâmplare 
regele explică și compune trei 
legături de vorbe cu duh 
aproape că se simte 
înțelepciunea 
scăpată pe gura de canalizare 
ai n-ai cuvântul să îl folosești 
sau tragi la poartă
cu folos poți să tragi și pârțuri 
când vorbești 
ai avantajul că nu trebuie să gândești
nimic
nici măcar semne de punctuație nu trebuie să folosești
închid televizorul și mă uit pe fereastră 
trece un convoi de proști
proști da' nu mulți 

roșu

pare că apusul s-a-ntristat 
și-a adormit cu ochii plânși de chin 
că roșu-n cer s-a adunat 
și peste munți zăpezile-s rubin


singurătatea pionului

pot să privesc tabla și piesele de joc 
să le mut dacă vreau
dar aleg să ies la plimbare
unde ploaia se plimbă și ea
închid ochii și-mi imaginez drumul până la un punct 
pe nevăzute îmi pare doar o întâmplare 
întâlnirea cu stropii 
altfel 
cred că este o alegere
cineva ia apa din matca ei 
o face nor 
apoi o împrăștie

deodată 
îmi dau seama că aşa este
asemănarea omului cu Dumnezeu
e singurătatea
 
toate gândurile așternute pe hârtie mi le-am oferit
mie
ca să am cu cine vorbi
despre cum înțeleg sau cum primesc ceilalți
am doar o ușoară tresărire
ca și când aş primi o mângâiere din greșeală 
știi 
ca atunci când un copil te ia de mână 
crezând că eşti al lui
dar apoi se retrage 
cu acea privire plină de uimire
atât durează ceea ce oferă ceilalţi

deschid ochii și aștept următoarea mutare
aceasta-i ne-asemănarea...


luni, 9 septembrie 2024

atunci și atât

din mână în mână strecuram bileţelul acela
în care ne spuneam povești 
din câteva cuvinte 
iar eu mă mulțumeam să te văd zâmbind
și atât

duminică, 8 septembrie 2024

paradis

dormim și azi în cearceaful de azi-noapte 
prin care încă mai căutăm un colțișor 
să respirăm amândoi
pletele-ți răsfirate 
s-au prins în forme abstracte
pe spatele tău 
printre ele desenez cu degetul 
o hartă către paradis
în timp ce tu strângi așternutul în pumni 
furnicile din noi au plecat să doarmă sub casă
dacă ele au fugit
zic să fugim și noi
singura scăpare ar fi să ajungem în rai
ținându-ne de mână
dar trebuie să știi că raiul nu e un loc
raiul este un scop
aşa că
hai să aruncăm hainele de pe noi
printre cearceafuri să ne ascundem
liniile curbe
apoi ne aşezăm între viață și moarte 
goi şi fără vreun scop anume
***
într-o clădire cu mai multe încăperi
trebuia să omor un ins
și îmi pregăteam strategia: știam că voi putea să-l înving doar dacă voi zbura, așa cum am mai făcut-o în alte vise
și m-am trezit cu gândul că raiul nu e un loc, raiul este un scop


sâmbătă, 7 septembrie 2024

prea multe morminte

atâtea morminte, au rupt din pământ!

toamna asta ar trebui 
să purtăm veșminte de doliu 
și-n inimă colțuri, 
prin câte unul să ne ascundem;
păsările să își amâne plecarea, 
sa ne reculegem împreună,
ascultând urletul lupilor.
așa ar trebui, după o vară în care 
peste lume a pârjolit nepăsarea.

toamna asta ar trebui să plantăm măslini, 
să punem în clocitoare ouă de porumbei, 
hrană pentru suflet s-avem.
 
toamna asta ar trebui să ne rugăm,
fiecare la dumnezeul său, 
să stea de vorbă cu dumnezeul celuilalt,
să încetăm să mai rupem pământul în fâșii.

joi, 5 septembrie 2024

Acasă

din steaua mea plecat-am fără straie,
acasă să-mi găsesc pe undeva,
o mângâiere pe un pat de paie,
praful astral, din mine,
să-l poată dezgheța

N-am avut acasă altundeva decât acolo unde mâna aceea, cu pielea subțire precum o foiță uscată de ceapă, ușor tremurândă,  mă învelea cu grijă atunci când eu mă prefăceam că dorm, numai și numai să mai ascult o dată povestea vieții.
Bunica avea obiceiul, în liniștea serii, să vorbească cu sine, să cânte șoptit.

Au fost două fete la părinți, ea, Florina, a mai mică, și Ioana, care a rămas în sat, la Văleni. Le-a murit mama devreme, când ea nici nu împlinise trei ani. Au trăit și au crescut fără carte, căci tatăl lor, Cărăbujan, nu le-a dat voie să meargă la școală, din pricină de neîncredere în cinstea lor, în ele. Florina s-a lăsat dusă după Radu, din celălalt sat, de dincolo de Vedea și dincolo de pădure. A luat-o într-o noapte, pe cal, și duși au fost. În bătătura lor am crescut.

Dar eu nu eram acasă în bătătura aia. Nu! Acasă eram în vraja locurilor care mi se arătau  când vorbele sale, spuse ori cântate,  izvorâte din suflet, reuşeau să-mi lumineze închipuirile . Gândurile mi se întrupau odată cu somnul care mă ademenea să mă prind în joc cu umbrele care se zbenguiau pe albul varului de pe pereţi. Păreau niște iele ivite din lumina flăcării leneșe ce parcă ațipea în lampă și din fumul care se rostogolea peste buza sticlei înnegrite deja. Adormeam, dar încă mai auzeam, când și când, glasul ei, pe care îl port și-acum, adânc în mine, să-mi fie călăuză pe drumul către acasă.


Terapie

în casa mea, în patul meu, în trupul meu, în gândul meu, în eu, dar nu în mine, 
o boală grea şi-a făcut o vizuină
din casa mea, din patul meu, din trupul meu, din gândul meu, din eu, dar nu din mine,
a tot rupt şi a tot smuls să îşi căptuşească culcușul
am venit şi eu în casa ta, în patul tău, în trupul tău, în gândul tău, în tu, dar nu în tine, 
să caut leac
din casa ta, din patul tău, din trupul tău, din gândul tău, din tu, dar nu din tine, 
mi-ai dat leac
mi-a trecut o vreme, dar acum a recidivat
din toate a tot smuls 
e tot mai zdravănă 
şi cred că va reuşi să pătrundă şi să smulgă chiar şi din mine
acum cred că a devenit imună la toate leacurile tale
singura speranţă este să mă primeşti şi să-mi dai leac 
din tine

marți, 3 septembrie 2024

Blândeţea zeilor

o gâză avea nevoie de ajutorul meu
se zbătea în apa dintr-o găleată 
am luat-o cu grijă și-am pus-o în iarbă 
stătea obosită 
dar eu 
o vedeam mai degrabă timidă 
așa se uita la mine 
ca la un zeu

mi-am adus aminte de întâmplare
când o ploaie
venită de nicăieri 
ne tachina cu joaca ei 
iar noi primeam să-i fim victime 
fără de răni 
un strop îți aluneca pe obraz 
un pic nătâng și cam pierdut 
l-am luat cu degetul 
ușor 
și l-am pus pe un fir de iarbă
apoi ne-am sărutat 
ploaia ne-a privit timidă
și-a-ncetat
 

 


Nu plânge tată, am eu grijă de tine!

Dumnezeu nu a fost copil, de aceea nu ştie să îi îngrijească pe ai lui.

Nu ştiu dacă mi-am dorit ceva mai intens, în viața asta, ca mâncarea și somnul.
Copil fiind, trăiam într-o lume atât de săracă încât doar o bucată de mămăligă și câteva dude erau tot ceea ce mâncam, zile la rând.
La noi, dudul nu apuca să-și scuture fructele, căci le mâncam în pârgă. 
Chinul ne mai trecea odată cu venirea noapţii când,  cu greu, somnul învingea foamea.
Mă rugam la Dumnezeu să mă lase să dorm până va rodi dudul din nou, dar ruga mea nu se împlinea. 
Nu ştiu să explic, dar cred că aerul rece ţinea de foame; dacă îmi umpleam plămânii cu el, era ca şi când mi-aş fi umplut şi stomacul. Şi mai este ceva, bănuiesc că pe Dumnezeu îl ţineam în plămâni. Dimineaţa, aerul îl scotea afară, căci nu mai aveam nevoie de el până pe la amiază când îl căutam disperat privind spre cer, apoi prin grădină, pe unde speram să fi lăsat şi pentru mine un fruct copt,  dar găseam doar acreala zemoasă dintr-un cârcel de vie. Ştiam că Dumnezeu era pe-acolo, dar se ascundea.
Îl găseam în bucătăria de vară, în jurul mesei, acolo unde, bunica, mama, tata, fraţii mei şi eu, stăteam toţi, ţinându-ne de mână, rugându-ne lui. El ne asculta ruga, căci aveam toţi poftă de mâncare.  Degeaba ţi-e foame dacă nu ţi-e poftă, spunea bunica, şi ne tăia, cu aţă, din mămăliga pe care o îmbucam pe îndelete. Fiecare o mânca cu gândurile lui. Doar mamei îi plăcea să o înmoaie în lacrimi.
La final eram nişte sătui cu burţile goale şi ochii plini de mirare căci, în aer, încă se mai simţea miros de mămăligă, dar de pe masă, roata galbenă şi aburindă, dispăruse.
Atunci am ales să mă pun în locul lui. Îngenughează Doamne, i-am spus. Şi el a îngenuncheat. L-am mângâiat pe creştet spunându-i că-l iert. Şi iertarea a început să-i umple trupul, iar faţa, pe care i se citise foamea şi setea, i s-a luminat. 
Eu continuam să mă mir cum de un copil putea să îngrijească de Dumnezeu.
 

 
 
Notă: text inspirat de vizionarea primelor şase minute din emisiunea Profesioniştii - TVR 1, invitat Mihalache Tudorică
 
https://www.youtube.com/watch?v=IpJoGw06kQU
 
"Eu n-aş mai vrea, în viaţa mea, să mai fiu copil! Pur şi simplu m-a speriat... şi sărăcia, şi foamea. Mă săturasem, pur şi simplu, de foame!"
 
Textul de mai sus, care este o reinterpretare, avea în cuprinsul său şi citatul acesta. Dar, chiar dacă am cunoscut (la un alt nivel, nu atât de crunt) situaţii similare, nu am ajuns la o asemenea renunţare. Copilăria mea eu aleg să o trăiesc pentru ceea ce a avut ea fermecător, chiar dacă pentru asta ar trebui să plătesc tribut prin retrăirea momentelor de suferinţă. Fapt pentru care am ales să ofer cititorului pur şi simplu o reinterpretare, ci nu o recenzie a interviului, pentru autenticitate şi expunere a unei viziuni personale.
În acest sens, prin inversarea rolurilor (căci textul pe asta se bazează), afirmaţia aceea prin care se renunţă la copilărie face ca omul care s-a pus în locul lui Dumnezeu să fie în fapt unul fără copilările, chiar dacă, fizic, acesta a fost copil. 
Şi mai este o nuanţă care trebuie avută în vedere! În text se afirmă că "nu ştie să îi îngrijească pe ai lui", nu se spune că nu are grijă de ai lui, căci, fie sau nu fără copilările, tatăl ceresc are grijă de fii săi.
 
trezirea unor amintiri...similare.
 

 


luni, 2 septembrie 2024

stare de hibernare

ca o frunză în toamna târzie 
care îşi amanetează culorile 
pentru încă o noapte să fie ţinută de mână
pe ram
am lăsat din mine toate straturile rând pe rând
păstrând doar unul de culoarea cărămizilor aparente
privit din afară 
să par invizibil

ca o frunză în zbor fără aripi
am primit să privesc cerul 
căzând

ca o frunză chircită 
acoperită cu brumă
atât de strâmtă îmi este existenţa

mi-au intrat rotulele-n orbite 
şi palmele mi-au încolţit una în cealaltă 
doar durerea e liberă să alerge 
prin acest labirint din carne şi oase 
şi sângele 
pe care îl simt 
cum stă să erupă prin tâmple
aceasta-i starea mea de hibernare
cumplită facere din om neom

mi-au spus că amputările sunt necesare
şi că vremea s-alerg a trecut
doar gânduri şi amintiri şi nesomn
atât am putut păstra
şi-un vis în care din mine 
va creşte omul-pom 
 
 
 

duminică, 1 septembrie 2024

o zi perfectă nu-i, se făurește!


la facerea lumii, făuritorul n-a avut ceas. nu și-a luat răgaz să bea o cafea, să scrie o poezie, sau o notă de jurnal. a știut că ziua de făurire s-a terminat atunci când bătăile pulsului i s-au întețit. trăia ziua perfectă!  
despre sine nu ne-a lăsat niciun semn, a trebuit ca noi, într-o zi, să îi scriem întreaga poveste. cred că și aceea a fost o zi perfectă, căci tot ce-am imaginat a fost perfect. relele s-au adăugat după aia.

am un ceas de perete din care atârnă un lanț care, cred, se înfășoară pe vreun mosor, ceva... în fiecare zi este tot mai scurt. în ultima vreme pare că ritmul cu care este înghițit e tot mai rapid. 
am așezat lângă el, înrămat, un calendar, din acelea cu numele sfinților. dimineața mă rog lor să țină-n loc ghemul. seara le reproșez cât sunt de nefolositori și trag o linie peste ziua aceea. poate că ziua perfectă va fi ultima, când dimineața nu voi mai avea cui să mă rog, când voi reconstrui calendarul și voi spune: a fost o zi perfectă. 

Alegere

L-am întâlnit azi-noapte pe Dumnezeu și-am stat de vorbă.
- Dacă ar fi să alegi, pe cine ai alege să moară mai întâi, tu sau soția ta?
- Dar ce, Doamne, ne-a sosit vremea?
- Încă nu, dar am tot șters, cu Petre, păcate de pe listă, și-acum Raiul s-a cam umplut. Facem altfel de selecții. 
- Dar... cum e în Rai, Doamne?
- Nu pot să-ți spun. Tu răspunde la întrebare, căci imediat cântă cocoșii...
- Păi, Doamne, eu am copii.
- Așa, și?
- Mi-e dragă viața, dar mai dragi mi-s ei, să știi. Cum aș putea să le iau mama de lângă ei? Pe mine să mă iei, întâi! 

sâmbătă, 31 august 2024

vechituri

am obiceiul să mă atașez de lucruri
de mic copil am fost așa
purtam veșmânt din pânza prafului de stea 
din care m-am născut
și-am tot cârpit și-am adăugat la ea 
de câte ori 
pe cer 
o căzătoare se-aprindea

mai pun din când în când
pe podea
preșul pe care mi-l așternea 
bunicul
sub nucul bătrân 
acolo prindeam norii cu mâna
azi îi revăd privind la tavan
dar 
nu e totuna






vineri, 30 august 2024

am murit de atâtea ori... și tot mi-e dor

s-a lăsat acoperită de-o plapumă târzie, lumina, pe-afară
ori poate s-a ascuns şi ea, că nu-i 
în camera cea mică, un miez de foc atârnă cuminte de perete 
şi licăre pe îndelete ţinând de mână o umbră care prinde a se juca cam peste tot
doar după sobă mai este loc să mai scăpăm de-ale sale vrăji
de acee eu şi Gavril, motan bătrân, acolo ne înghesuim
el moare, şi eu mor, şi toţi murim 

chipul acela spart pe care îl vezi în oglindă
se cuvine să asculţi tot ceea ce spune, din fiecare crăpătură răzbate o rugă
gândurile i-au rămas așezate pe un scaun, acolo unde a stat trupul zdrobit
am stat pe partea cealaltă a sălii şi priveam cum se desprind, 
cum pleacă pe rând mai multe rămăşiţe
aproape că am vrut să iau ciobul rămas 
să fug după el să i-l dau, dar chiar atunci s-au stins luminile

vine o vreme când te simți la fel de neputincios precum o carte pe un raft într-o bibliotecă publică
ești șters de praf din când în când, dar niciodată răsfoit, măcar
parcă ai dori să ai și tu ce povesti așa cum îți închipui că fac cărțile acelea care-și poartă cu fală coperțile ponosite
să fii ca nou nu-i o virtute
de aceea îți plac copiii
ei nu stau pe loc și îți amintesc despre cum îți purtai pielea cârpită, în fiecare zi o altă julitură 
și, nu știu, zău, îmi doresc să îmi mai curețe rana o dată, bunica
să sufle peste ea, să-mi treacă durerea...


 


joi, 29 august 2024

artefact

rămâne să te ridici, 
cum ai ridica un bănuț ruginit peste care toți au pășit, 
dar tu îl vezi numai bun de pus în buzunar 
să-l rostogolești mângâiat de buricele degetelor
nici nu mai știi dacă s-a devalorizat între timp 
sau ai uitat care îi este valoarea 
atunci când de la prima ploaie s-a așezat peste el mâlul 
sub care a dospit primul strat spre vechitură 

cel-care-mănâncă-din-tine 
nu are teamă de mucegai, de umbre, ori de muţenie 
cum se adună în urma treieratului pleava 
şi-n vânt se va pierde 
aşa din tine nimic nu va rămâne de-l vei lăsa să se sature 
dar mai ai timp să pui la adăpost primul fruct 
când va fi să fie din el te vei hrăni
oare, te vei mai hrăni vreodată? 

atâţia mor în jurul nostru, 
atâţia au fost luaţi de acasă în timp ce alţii doar dau un ocol 
să ne arate cât este lumea asta de frumoasă 
iar noi refuzăm să primim de la poştaş 
contra ramburs 
scrisorile care cuprind în ele adevăr, 
dar umplem cutia milei 
şi îi plătim pe cei care perindă lumea asta 
să ne arate doar minciuna 
iar celor care strigă de durere le întoarcem spatele 
şi oprim sonorul, 
aşa ne este mai uşor 

acum aflăm că nu-i deformare improvizată cubismul, 
ci ne arată cum suntem
așa suntem!
în ochiul blestemelor trase pe o roată 
despărțiți de noi înșine folosind ghilotine 
în mijlocul mulțimii satisfăcută 
de rânjetul care a rămas pe căpățâna care 
privește cerul într-un mod stupid 
căzută în țărână 
ori poate strigătul vrăjitoarelor 
ce plescăie peste tot locul 
atunci când pe rug se înfig în ele limbile de foc 

suntem altfel? 
de pe atunci ne tot învechim sufletul 
monedă de pus în vitrină 
n-avem să dăm la schimb 
 

miercuri, 28 august 2024

fapte

Trecutul nu este o alegere. Nu-l pui în colț, sub pat, pe sub haine în dulap. Nu-i o treanță să îl arunci neglijent, nu e un șantajist care te are la mână. Nu se ține scai de tine ca o datorie neonorată, nu este o obligație. Este un drept pe care ți l-ai lăsat moștenire ca pe o amprentă genetică. Şi chiar dacă îl ascunzi de ochii lumii, prin căprui este și un pic de verde, un punct care poate fi o povară, de care vrei să te lepezi,
dar el nu te abandonează dincolo de râu, în locul unde scapi de orice,într-o groapăîn care ai lăsat să putrezească nisipul pe care îl găseşti, uneori,  dimineața prin așternut, la o distanță și ceva mai mult de un vis.




marți, 27 august 2024

jurnal

când vine vremea să plângi, 
dar stai ca pomul fără frunze
și-ai mai desfrunzi 
cum simți că te topești,
dar gerul te pătrunde 
deghizat în noapte de vară

începi să scrii o scrisoare 
și te oprești la primul cuvânt 
după care rămâi în visare 

despre cât ne-a plăcut să fim împreună 
mai spun doar amintirile 
aceste iscoade 
care ne pândesc visele 
și în adânc izvoarele

***
au secat lacrimile, 
am rămas fără cuvinte
doar amintirile mai scot la iveală
lacrimi și cuvinte...

luni, 26 august 2024

confort lavabil

am adunat pietrele moarte 
și locul l-am spoit cu sticlă 
să ni se pară totul mai larg 
am adăugat felinare 
să ne fie cerul mai aproape 
și-am ales să pășim printre ele  
am colorat chiar și frunzele uscate 
să credem că împrejur e viu
și că umblăm pe afară 
mirosul metalic s-a impregnat în noi
de la lichidele plumburii pe care le sorbim
plătim cu ora 
să ne debarasăm de neliniștea tranzistorilor 
care ne țiuie prin urechi 
am migrat uitând drumul întoarcerii
de aceea am ales compromisul șederii
fără să prindem rădăcini

departe ne sunt tălpile de pământ 
de atâta vreme încât 
acum
când se întâlnesc 
acesta mușcă din ele


duminică, 25 august 2024

ultimul rând de plopi

pe o parte a drumului încă mai sunt plopi. acolo s-a născut prima dată lumea. cântau mierle, dar și lăutari. acolo zăboveau rândunicile și noi plecam, la sfârșit de vară, odată cu ele. acolo puneam traista la umbră și apoi mușcam din pământ cu sapa, să îndepărtăm măurul, știrul și volbura, să rămână doar firul de porumb. căci, nu avea cerul ploaie pentru toate și nici noi atâtea rugăciuni cât să adunăm norii.

să nu lași tarlaua nelucrată! 
ce-o mai fi însemnând și asta? te întrebi în timp ce privești câmpul despre care știi că, pe la mijlocul lui iulie, va fi pe jumătate uscat. mesteci pe îndelete din pâinea peste care ai întins untura care-ți curge printre degete, te lingi și simți gustul de verdeață și trosnetul searbăd de pământ.
ați observat că aerul, apa și pământul nu au gust?

important este să o luăm în fiecare an de la început, acolo, pe câmpul acela, unde lumea nu are început, dar nici sfârșit.

cel puțin așa credeam atunci. acum au mai rămas plopi doar pe o parte a drumului. pe partea cealaltă tarlaua este nelucrată. acolo s-a terminat, prima dată, lumea...


muzica - decupaje

e prinsă în noi cu fire de mătase
din frunza crudă prinde viață fluturele ei 
să fie zbor peste livada ce-o porți cu duzi și 
cu cireșe legate în codițe se împodobește ispita cântecului
de seară pregătit să fie moale și blând ca o petală
într-un cocon în care se împletesc visele precum
curatele aripi păstrează în îmbrățișarea  lor
gustul florilor se simte în fiecare acord pe care
îl primim uneori ca pe un fir de polen ori strop de nectar
sădit adânc e darul pe care ni l-au oferit într-o
perlă pentru suflet zeii din Olimp

sâmbătă, 24 august 2024

despre fericire, data viitoare

ce este fericirea pentru tine? 
o fi împletirea unor cuvinte bine aranjate, ori doar gândurile care te pătrund în timpul cât reușești să zbori, chiar și numai dacă zborul tău este o cădere.
poate că-i clipa aceea când te trezești dintr-un vis despre nefericire, în care priveai cum furnicile aleargă înșiruite, despre care ai să afli mai târziu că se aflau în dansul fericirii, dar tu, ascuns, le numărai doar pentru a nu pierde jocul supraviețuirii.
dar... asta este doar despre o zi. în toate celelalte cauți să ai câte o mască. dacă ai ști câte vor urma ți-ai face un depozit ori, poate și mai mult, le-ai fabrica, dar, chiar și mai bine, le-ai crea, iar chipul fericirii l-ai alege folosind conceptul asemănării.

ce este fericirea pentru tine? o fi atâtea încercări în care să deslușești că nu știi sau nu poți, până când alegi să nu lași nimic întâmplării și hotărăști că Dumnezeu este unul dintre noi, că rând pe rând ne lasă să-i jucăm rolul, în felul nostru; oricum n-am ști altfel, iar el, în timpul ăsta caută fericirea, să o aducă printre noi, să-i simțim gustul.

dar asta va fi în altă zi și de aceea îți spui că fericirea este altădată.