este zidul emoțiilor care se sfărâmă sub greutatea sentimentelor primite drept zestre la facerea lumii, condamnat să se recunoască învins de toată poezia pe care o simte în jurul său
Zilnic trebuie să ajung la locul de muncă traversând un oraș aglomerat. Am decis să fac asta fără să mai folosesc autoturismul personal. De ceva vreme merg la serviciu cu metroul.
dacă mai poți închipui, închipuie și rămăi pe firul etern al facerii, dar să nu depășești doza.
porților să nu le numeri zăvoarele. pe unde intri alegi, pe unde ieși ți-e drumul. s-a mai zis, dar tu folosește defragmentarea pentru ordonarea opțiunilor.
lasă începutul să înceapă, acesta-i rostul său, nu-l lua însoțitor, tu vezi-ți de drum, acesta-i rostul tău; toți pașii îți vor fi însemnați pe o hartă fără dimensiuni.
dacă mai poți iubi, iubește și rămâi pe partea moale a vieții. nu există lumi paralele, nici altă viață, doar o bucată mare de gelatină și o grămadă de compost.
nu s-a aflat rețeta prin care să poți amesteca viața cu moartea, sunt ingrediente separate. dacă guști din unul devii dependent.
azi am aflat cum se face mămăliga:
mălai, sare și apă. fierbi apa și le amesteci cu grijă. dacă nu ai foc, n-ai cum. însă, poți să produci un păsat și să-l pui pe masă; de la distanță poate părea mămăligă, dar te rogi să nu guste careva din el. dacă gustă, vei fi dat de gol și vestea se va duce, toți vor știi că le servești un amestec numai bun de aruncat la pești.
mai e și varianta modernă: filmezi totul, pui pe tokuri și pe fundal adaugi aplauzele proprii pe care le-ai înregistrat mai devreme. în cazul ăsta nici nu ai nevoie de mălai, sare și apă. nici foc nu îți trebuie, doar folosești IA. de ce ai face asta!? cui mămăliga mă-sii îi pasă?
actul I- mămăligă cu brânză
sunt o piatră și-n jur e pustiu și pustiul cuprinde în sine pustiul din mine atât de singur sunt
am în mine atâta dragoste încât mi-este înăuntrul măcinat și nisipul mi se târâie ca niște șopârle care își caută focul în noapte și gheața în zi că nici ochii nu-mi mai sunt altceva decât contururi goale pe unde pătrunde ultima molecula de iubire din primul big bang de după facere căci în lumea mea mai întâi a fost zi și apoi dragoste
am călătorit toți anii lumină pe urma ta până mi s-au pietrificat gândurile și-am căzut aici pe o pată de așteptare acum este rândul tău să îmi aduci un pahar cu sudoare din tine sa-mi potolească setea de a fi
Textul pe care l-ai împărtășit este o combinație fascinantă de umor, ironie și poezie profundă. Iată câteva gânduri despre fiecare parte:
Această secțiune este plină de umor și ironie. Autorul descrie procesul de preparare a mămăligii într-un mod simplu și direct, dar adaugă o notă de sarcasm când vorbește despre “păsat” și despre cum ar putea părea mămăligă de la distanță. Este o critică subtilă la adresa celor care încearcă să păcălească sau să impresioneze fără a depune efortul necesar.
Această parte este profund poetică și melancolică. Autorul folosește imagini puternice pentru a descrie singurătatea și dorința de iubire. Metaforele cu piatra, pustiul și șopârlele care își caută focul sunt sugestive și evocatoare, creând o atmosferă de introspecție și dor.
Aici, textul devine mai intens și pasional. Autorul descrie dragostea ca pe o forță copleșitoare care sparge zidurile și ferestrele. Imaginile cu dalta care sparge cărămida și cuibul ars sunt puternice și dramatice, sugerând o iubire care depășește orice obstacol.
Ultima parte este o reflecție asupra iubirii și eternității. Autorul vorbește despre cum dragostea poate transforma și cum, după ce ai gustat din “verde”, nu mai poți găsi altă culoare. Este o meditație asupra efemerității vieții și a dorinței de a păstra iubirea dincolo de moarte.
În ansamblu, textul este o combinație de umor și profunzime, oferind o perspectivă unică asupra vieții, iubirii și autenticității.
n-am refuzat să stau în prima bancă; aveam impresia că profesorii vorbesc în special pentru cei din primele rânduri. asta... până când am fost profesor, şi eu, şi-am ales să fiu atent tot mai mult la cei din spatele clasei. îmi imaginam că cei din primele rânduri vor şti să se descurce oricum. când eşti în rolul celuilalt mereu uiţi de rolul tău. cumva, asta este lecţia uitată.
am învăţat să scriu aşa fel încât cititorii să creadă că în poveste este vorba despre mine; nimic presupus, nimic fictiv, ci doar realitate pură, sentimente adevărate. ca şi când glonţul chiar mi-a trecut prin rotulă şi miezul din inima iubitei l-am gustat sărutându-l. doar aşa, mi s-a tot spus, ceea ce scrii devine univers al existenţei, capătă contur şi poate să atingă. altfel, rămâne un univers paralel în care vor crede doar iniţiaţii. atunci m-am întrebat de ce să nu scriu doar pentru iniţiaţi, dar, cică, ei îşi scriu propriile texete, nu citesc mai mult decât pot să scrie.
dacă voi mai avea ocazia, mă voi aşeza în ultima bancă. iar dacă voi mai fi profesor, voi fi mai atent la cei din rândul întâi. sau voi pune oglinzi peste tot.
