țipăt

s-ar fi numit Anastasia

în inimă și în gând și în ziua de mâine mi-erai și mereu vei fi
doar că ți-au ales o corabie care plutește pe marea tăcerii
acum, apelor le privesc unduirea, de-al lor adânc mi-e frică, să știi
întoarce, dar, vântul și nu-mi lăsa singurătatea pe malul durerii

apusul îl văd oglindit pe luciul de ape, rănit de grei pescăruși
ei plâng, eu nu mai pot să plâng, doar stelele devreme îmi mângâie fața
voalul acoperă lumea de alta, nici una nu vrea să lase  intruși
sub negură, misterioase sirene dansează și-împrăștie ceața 

prind în plete ape sărate. pe trup, răni încolțesc și se cern pe nisip
așa te mai pot ține de mână, să facem pod peste albastrul lovit
tabloul ceresc, cu rame din aștri, ți-așterne pe pânză blândețea din chip
furtuna se naște, spre țărmul din sufletul meu turbată-a pornit

îmi cântă copilă povestea de-o clipă, în țipătul tău toate s-au zis
și-apoi , peste toate, o liniște crudă s-a pus- apăsătoare năframa
ce-au vrut de la tine, ce-au vrut de la noi, sfinții apostoli de ce s-au dezis
și te-au ales mireasa din ceruri? făr-să te-aud strigându-mă: mama

umbra viselor

pe unde aleargă azi mânjii 

trecuți altădată prin vise?

tropăiau pe sub plete
se îmbătau printre aștrii 

sorbind din cupe adânci
praf de comete
în urma lor 

pământul zdrobit 

cine îl ridică?
ori poate că-s acolo 
prin ceață 

coamele-și ascund 

hergheliile 

în inima pădurii pătrund

obrazul arzând și pieptul zbătea

aievea erau toate

unde-i frunza lipită 

de trunchiul aplecat 

un pic într-o parte 
cât să prindă și luna 

un colț în toată povestea 
și-a umbrelor sale zbateri?
aripile lipsite de aer 
oricât ar lupta nu pot zbura 
doar se târăsc și pier

când felinarele 

stinse-s pe cer

drumul

ce simplu este să pierzi drumul 

tot căutând
înțelesul nu-i un punct ascuns 

pe o hartă
abandonată pare noaptea fără stele
peste ele doar întunericul ciupește 
în jocul de-a baba oarba 

ciulești urechile
sperând să îți șoptească cineva
hai!
într-acolo este doar liniștea 
n-ai să-ți afli locul dacă umbli
desculț 

prin apa care trece 
pietrele rămân 

nu-ți spun
poveștile adâncului 

oricât de apăsat le-ai călca

eu așa scriu

când plouă 

reproșez stropilor de ploaie 

că mi-au plagiat modul în care 

inconștient 

mi-arunc gândurile pe hârtie 

 

când nu plouă 

îi simt cum stau ascunși pe undeva 

în cuprinsul foii albe

ca și când pământul ar trebui trezit din mahmureală

alteori 

cenușiu și rece 

când plouă 

lumea suspină a toamnă

peste frunze ruginii îndes litere mici 

cum ar fi plânsul pe ascuns 

la apus 

când nu plouă

stau cărțile uitate și despletite 

se răsfiră paginile bătute de vânt 

năzdrăvanul le intră pe sub poale

 

dar plouă de când lumea! plouă de când lumea! 

tu ești plagiatorul, nu ploaia!

 

eu sunt dinainte de lume 

de aceea port în mine nimicul

și nu descopăr 

eu așa scriu 

din aduceri aminte

 

acasă- frânturi

de acasă, din sat, dintr-o casă de lemn, pământ și paie, au plecat. au fugit la oraș. s-au mutat în case zidite peste case, din fier și beton. mâncau pâine tot cu porția, ca acasă. mămăligă și la oraș. doar pâinea neagră era multă. o cumpărau și-o uscau la cuptorul aragazului. o trimiteau acasă. să aibă porcul ce mânca. au dărâmat casa veche și-au făcut alta. din lemn, pământ și paie. și tăiau porcul de crăciun și-l duceau la oraș. și noi, ăștia mici, am fi stat tot la sat, nu la oraș. la oraș era foame. și la sat era foame, dar la sat umblam desculți. la oraș trebuia să ne cumpărăm încălțări. banii trebuiau pentru casă și pentru pâine. cine i-ar fi putut convinge să nu plece de acasă? dacă nu pleci de acasă, dacă nu fugi la oraș, cum ai putea afla cât de bine este acasă? acasă îți îngropi morții. acasă te pregătești pentru moarte. în camera de la stradă, în dulapul ăla luat în rate, așezat lângă vitrina plină cu farfurii nefolosite, acolo îți pui hainele cu care să te îngroape. și nici nu prea știi cine va face asta. pe ai tăi i-ai lăsat la oraș. în casele alea puse una peste alta. dar i-ai învățat să aprindă o lumânare la mormântul de acasă. își vor aminti. știi sigur asta. mirosul de lemn, pământ și paie, nu se uită ușor.

linia îngustă-frânturi

hai să mergem!

să mergem.

se coborau la oraș sătenii în două vagoane de lemn, cu bănci de lemn, podele din lemn. fără geamuri. fumul greu de la țigări le mai ținea de cald. după ei vagoneți plini cu piatră. o îndesau mai târziu în foalele furnalelor.

așa a fost în urmă cu juma de secol.

juma de secol a trecut și prin noi.

și-au prins cireșii sălbatici rănile sub mănunchiuri de cheag purpuriu. piatra pe cale a rămas. șinele și traversele nu.

pe aici am căzut din cireș. acum nu mă mai urc. 

ascultăm. aici pare că timpul a stat pe loc. așa se aude în jur.

ăștia or fi tot cireșii de pe vremea aia?

dacă n-ar fi cariera aia, ca o burtă spartă în trupul muntelui, ai crede că n-a murit nimeni vreodată pe aici.

acum nici n-are cine să mai moară.

ursire

ai adormit, copile, 
purtând cămașa de noapte 

din gheață subțire

sânge cald în sânge rece
o burtă de șarpe te-ar fi clocit,
dar steaua destinului
cu flăcările sale 

te-a ocrotit

la vreme, primit-ai aripi
zborul să-l prinzi 

spre nemurire, 
iar setea, 

potolită ți-a fost cu un petec

din veșmântul ciobit

deloc la întâmplare
în urmă lăsând cicatrici adânci
cărora le-ai dat 

numele unor constelații 
cu aștrii din zodia iertării

ai prins dimineața, copile

și pasul dintâi al trezirii

pe roua limpede-ai pășit

apoi

în miezul de zi

cu arsă țărână

cămașa de gheață subțire 

tu ți-ai cârpit

sâmbure

mi-au fost văzuți ochii

și ochii m-au privit în ochi

mi-au fost văzute buzele 

și buzele mi-au fost împreunate în buze 

pielea mi-a fost îmbrațișată 

și părul mângâiat 

mi-a fost folosit trupul 

și cuvintele și tăcerea 

plâns mi-a fost pământul și oasele 

și-au mai rămas doar oasele 

și nespusele 

și o livadă de  cruci

și toate astea numai pentru

că purtam cu mine un sâmbure

iubibilă

o poezie este ca un te iubesc
aceeași formă, altfel mereu
și nu se epuizează la momentul primului consum

fumegare

am tot căutat o lumânare
să pot lăsa un ochi de lumină 
aprins 

precum se obișnuia
să poată coase bucata de pânză 
peste care timpul a încolțit 

în gol

așa cred eu
că și pe acolo e frig 

iar săracii 

își rânduiesc zestrea 

cum pot

acum 

doar baterii și leduri
și peste tot plastic 

cu rol de mim
dacă nu mi-ar fi dor 

să mai stăm de vorbă
aș trimite un emoticon

oricum
s-a întrerupt conexiunea

sărut pământului

pământ umed, pământ uscat, pământ sterp, pământ pietrificat, pământ ars, pământ înțelenit, pământ uitat, pământ arat, pământ pustiu, pământ îngropat, pământ, pământ, pământ

peste tot pământ, nici urmă de sărut

pământ cu flori, pământ cu miros de pământ, pământ cu iarbă, pământ în culori de pământ, pământ cu păduri, pământ în cântec de pământ, pământ, pământ, pământ

peste tot pământ, nici urmă de sărut

pământ cu drum către casă, pământ cu izvoare-n adânc, pământ cu maluri în ape, pământ cu umbre-n salcâmi, pământ cu miriște aspră, pământ cu liniște-n mormânt, pământ, pământ, pământ

peste tot pământ, doar pe cer nu-i

doar pe cer zboară săruturi
câte unul cade mort
pe pământ

congruențe

ai fi crezut că, în arșița aceea, la scaldă, 

gustam din viața de cârlani și, 

pe vale, cu tălpile goale, alergând, 

căutam să prindem tot mai mult, 

și mai mult 
era tocmai invers. 

arșița gusta din noi, 

să vadă dacă esența omului, pe pământ, 

ar mai fi de păstrat 
apoi, ne lua, drept tribut, 

tot ce ar fi fost mai bun 
prin vârtejul în care 

nu mai vedeam cărarea

totul s-a întâmplat atât de repede! 

cât i-ar trebui unei sticle 
să soarbă viața celui care a tot căutat 
să spele gustul purtat 
înghițind fără să-și mai aducă aminte de când

  
cum fiecare atom moare în noi 
și-n locul lui se naște un altul 
ca să mai fim 
în fiecare clipă altfel 
până afli 

că trebuie să renunți la moarte 

pentru a muri

revedere în alb negru

am mai rămas noi 

să ținem distanța între valuri de alb negru
tu numeri zilele 

eu număr nopțile 

apoi le împachetăm 

și deschidem un motor de căutare
e tot mai greu

ne găseam mereu 

între o bancă și o salcie 

și mai aveam și o melodie 

care să ne amintească 

despre cum nimic 

este în dragoste plin de ceva 

așa ca pretutindeni

acum 

adaugi numelui alt nume 

și îți stăpânești impulsul 

care te împinge 

să dai un click pe send

de câte ori s-au închis rândurile 

în plicuri netimbrate!

tu numeri nopțile 

eu număr zilele 

apoi împrăștiem scrisorile 

peste un pat unde n-am ales să ne ținem în brațe

e tot mai departe ceea ce s-a născut 

înainte să fie 

în pielea ei 

o amintire 

te țin de mână
unde ești?
 

devenire

mai prinzi această ședere 
pe o bordură de unde

prin ploaie privești 

cum se întrec șiroaiele
să pătrundă în buza urbei
acolo dispar gândurile 
pe care le aveai 
când ceilalți fugeau 

să se adăpostească

îți place năvala stropilor
le vezi jocul 

de-a sărutul dăruit pe țărână
pe-al tău îl amâni
te prefaci neinteresat dar
privești cum devii 
cum fiecare picătură 

duce cu sine 
o fărâmă din tine 

adânc în pământ 
unde apele nu separă
tulbure de limpede 

mai prinzi această ședere

pe o bordură de unde

suspinelor le dai drumul

în bărcuțe de hârtie 

pasageri

prin parc
aleile s-au prins într-un nod 
înăuntrul căruia aleargă unul 

care nu-și mai găsește drumul către ieșire 
este ultimul rămas 
în jurul lui 
zombificați 
așteaptă ceilalți 

în tăcere și neștire 

să le vină rândul
să-și potolească foamea 

de singur-pe-lume-să-fiu
fără antidot 
doar umăr lângă umăr 
pe un fir 
scăpat din încâlceala de pe unde 
alergau împreună 

din autocare

excursioniști de safari 

rămași cu secole-n urmă

privesc

la viitorul arvunit atunci când

din mai mulți

tot mai puțini să rămână 

au vrut

atenție atenție

urmează stația la care 

vor coborî

cei cu bilete subvenționate

de acolo vor merge pe jos

prefacere

în fiecare piatră e semnul pustiului

și un gol în care a fost apă
în fiecare 

o piatră atârnă 

purtând în ea setea de ceva

și un arbore 

care ar fi crescut mai mult 

dacă nu ar fi rătăcit rădăcinile 

în stropul de nimic 

crezând că îl poate sorbi
ori poate că 

doar masca de praf cleios 

a sufocat prefacerea fibrei lemnoase 

înspre pădure 
și a rocilor vână spre stânca sădită 

deasupra izvoarelor
poate că așa ajunge să spună 

despre ce nu a fost vreodată
gândind adâncul din sine 

omul 

în a sa nemărginită uimire 

față în față

îți acoperi goliciunea 
punând prosopul peste oglindă 
- ochiul artistului cu mâna tremurândă 
ori poate un sabotor ce manipulează lumina 
tu știi unde îți vine mai bine 
pe umeri sub șalul de spumă subțire 
e carnea ce-alunecă 
ca o mângâiere pe-o buză de porțelan
uitată în umbră
pășești în palma vârtejului 
sub aburi
ți-ai promis să nu-i mai îndepărtezi
de pe chipul sfidător al nisipului care 
a învățat să golească de conținut 
din materie 
nesfârșitul

viața de noapte

capra cu trei iezi și-a luat bulină cu +18 atunci când un copil a spus
uite, mami, și pe ei i-a păpat lupul și le-a pus capetele în geam?
...
cei care au rămas au chipuri gri peste care s-au așternut culori ușor de spălat 
și priviri moarte care le răzbat din portretele rânjite afișate pe sticlă 
n-au fost puși între coperte și nici poveste n-au
au doar un haos la picioare pe care-l străbat ciclic copiii fără cântec 
cucuiați sunt doar fluturii de noapte care-au fecundat oportun după un maraton al vizionărilor filmelor pentru adulți
...
urmează soarele, puiul mamii, dacă te prinde apusul pe aici, ca ei ai să ajungi

tablouri - decupaje

a învățat să iubească lemnul 

într-o iarnă și-a vândut casa

să trăiască într-un iglu 

în fiecare primăvară urmărind 

drumul zăpezilor tot mai sus

peste fiecare bucată de lemn își trece palmele

într-o apăsare grea toate așchiile 

îi pătrund în carne mângâieri

păstrează un ritual înainte de a lua 

crusta luminii modelează lemnul jupuind

straturile cad până când fotografia 

tremură deasupra zăpezilor soarele alb

a săpat demult morminte adânci 

în ziduri reci printre lemne 

chipurile au păstrat zâmbetele calde

plictis de moarte

- să mori este plictisitor, spuse în timp ce își îndepărta ceva de pe haine. și era un costum nou, continuă. normal că era nou, că doar nu era să mă îngroape în cine știe ce sărăcie de haine. vă zic eu... făcu o piruetă uitându-se la fiecare, e plictisitor de moarte. ha!ha! ce ironie, ce expresie! hai că vă las, mai spuse. își trecu mâna prin păr, în timp ce trecu prin dreptul unei oglinzi. se opri doar o clipă: - băi, ce chestie, e adevărat, nu te vezi! apoi ieși din cameră.

de atunci nimeni n-a mai vrut bilete la spectacolul morții. și pe bună dreptate, cine ar vrea să trăiască o plictiseală eternă?

jocul

atârnă noaptea precum o perdea peste cușcă 
stelele par să fie desenate pe ea

ca să aibă ce număra cel din spatele zăbrelelor 
iar tu ești parte din visul lui
te simți în control când spargi piatra 

lovind-o de asfalt
șotronul nu l-ai părăsit niciodată 

doar că nu mai poți sări într-un picior
oricum 

este mai bine să nu mai poți 

decât să nu mai știi

dacă ieși din visul acesta
vei număra și tu stelele 

va rămâne partea în care are să se spună 
până unde îți vor ajunge merindele 
pe drumul către cealaltă lume 
despre care doar știi că este acolo

unde este piatra aruncată

unde sunt stelele? 

le-am numărat eu pe toate, răspunde el

K5*

ne-au așezat într-un bloc turn 
mai sus decât noi erau ciorile când zburau 
aveau și ele casa lor printre ramuri de plopi 
și mai sus era praful scuipat de furnale 
spoit de vânt  pe cerul de-o culoare 
despre care știam de prin cărți că este albastru

de unde priveam oamenii păreau cuminți 
femeile împărțeau jumătatea lor bună 
cu bărbații oțeloși 
treceau prin imperiul oamenilor mari 
de la fereastră se vedeau mici 
și pe noi ne vedeam mari

am primit locul bucuroși să ștergem luna
de praful stelar care i se prelingea ca un rimel
pe chipul unei alte jumătăți de femeie
partea nevăzută doar ne-o închipuiam
la schimb ni se oferea colierul luminilor
pietre de gheață bătute pe-o coadă de cometă 

acelea erau clipele când răsăreau dorințele
niciodată rostite ca să se împlinească
și trei pași înapoi 
chiar dacă noaptea mergea tot înainte 
se așeza peste noi ca o plapumă
să ne adăpostească visele

* strada Căprioarei nr.1, bloc K5, etaj 9, ap.89 - doar un cuib de oameni tolerați de ciori

bucuroși primeam să ștergem luna
praful stelar i se prelingea ca un rimel
pe chipul unei alte jumătăți de femeie
partea nevăzută doar ne-o închipuiam
purtând colierul din pietre de gheață 

bătute pe-o coadă de cometă 

viața ca o poezie

omul scrie cea mai frumoasă poezia atunci când este la un pas să uite trăirile, dacă ar trece prin aceste trăiri atunci când se află la un pas să uite poezia, cât de intens ar ști să trăiască!

discurs motivațional

când îți este oferită povața bețivului știrb 

îmbibat cu duhoare 

folosind un gest teatral 

despre cum să trăiești viața 
dacă n-ai iubit ai trăit degeaba 
dai și tu un rând?
ce-ai mai putea să faci 

decât să-ți amintești 

câte notițe ai însemnat 

citind volume întregi ale unor gânditori renumiți
poate erau vorbe spuse de un ins 

ca cel care acum îți zâmbește 

notate de careva și răsucite cu tot firul în patru 
căci altfel nu se explică cum totul 

dar totul 

se rezumă la iubire

dar mai încerci și altfel

iei totul și-l împarți la jumătate

apoi jumătatea o înjumătățești

și continui tot așa

până la elementul care nu poate fi 

împărțit în două

așa te convingi că

în toate există iubirea

tăcerea pietrelor

în prea cârpitele buzunare 

porți pietrele despre care 
n-ai putut să scrii

tăcerile îngroapă cuvintele 

precum stânca prăvălită lăstarul 

care nu mai prinde popasul 

păsărilor călătoare

 

piatra podului dărâmat 
luat de ape dus la vale 
a încolțit adânc 
lângă o rădăcină de salcâm 

despre ale malurilor îmbrățișare

nu spune

doar tu îi cuprinzi liniștea 

și o bucată din ea o duci

să fie alături de tine

o singură viață-i peste întreaga lume

câte un fir de praf încolțește din ea

o singură moarte le curprinde pe toate

sub a ei mângâiere 

câte o piatră se prăfuiește

doar celei cu aripile întinse 

îi pui lângă tălpi o floare 

despre ea nimic n-ai să spui

imortalizare

ai ochi frumoși dar poza e târzie 
s-a păstrat privirea sub ridurile adânci
săpate în hârtia aspră deja
cuvânt de rămas bun n-a fost lăsat 
doar s-a așternut o palidă iscălitură 
lăsată de gândurile adunate pe tâmple 

erai acolo unde trăiau florile-n muguri 
pe care le gustam nesătui din buzele coapte 
și-n jur zburau fluturii  pocnind clipele 
în fiecare zi alții 
trăiau doar pentru a umple
peisajul din povestea noastră

mai încerc să te desenez pe asfalt
să-ți iau din plete albul de cretă
să te știu privind către cer 
cumva trăgând cu urechea la șoaptele pietrelor
caldă mângâiere să-mi lași pe tălpile desculțe

ai ochi frumoși dar poza e devreme

într-un amurg monocolor ne-a prins

pe un orizont în care s-au risipit

culorile unei stele căzătoare

nesupunere

viața are un soi de nesupunere
primește un semn care este destinul
dar ea se strecoară pe sub ușă
de parcă ar fi un elev care chiulește
nu o interesează lecția

nici nu aveam ochi 
atunci când ne-am iubit prima oară
și eram niște frumoși fără vreo sclipire
te gustam să te hrănesc 
și-n sete ne sorbeam de-o pătrundere
a izvoarelor prin trupuri
cât de aproape eram de origini 

de fiecare dată
în toată împreunarea carnală
nici nu mai deosebeam ale cui membre
erau încolăcite pe cine

iubirea este sursa tuturor energiilor 

noi ne-am privit 
și-am trăit dragostea la prima vedere
dar prima vedere nu este unică 
și dragostea este vie
de la viață a învățat să nu se supună

te văd și te iubesc ca prima oară
când vrei să ne atingem
mă vezi și mă iubești
eu vreau să ne atingem 
doar că singura dragoste neinterzisă 
este aceea în care ne privim
pătrundem unul în celălalt ca lumina în lumină
nevăzuți ca întunericul în întuneric
și pe sub pleoape nu-i nimeni să pătrundă 
în spațiul nostru readus la unicitate

încolțim fibră în fibră  nu-i doar o visare
dar și carnea este vie
de la viață n-a învățat să nu se supună

celălalt

se ascundea în carnea ta 
iar tu primeai să-i fii ascunzătoare 
măcar pentru o clipă 
mai mult decât ar fi durat un răsărit
fierbeai apa la foc mic 
să tragi de timp 
un joc în care te prindeai doar tu
celălalt zbura în spațiul său 
în timpul de dincolo de prag 
ușa a rămas închisă în urma sa

zburai și tu 
dar niciodată mai departe de două străzi 
în urmă fereastra a rămas deschisă

de câte ori plouă te uiți spre ușă 
ce întâmplare ar fi să revină
să-i ștergi părul ud
să-i pregătești o cafea 
la foc mic
i-ai asculta povestea 
pregătindu-i haine uscate și
când ar fi să plece 

ai ascunde umbrela

ce întâmplare 

să treacă atâtea anotimpuri
o aripă ți-a căzut 
privești locul

o altă aripă ruptă
două străzi mai încolo 
nici nu-ți mai dorești să plouă

 

 

lumina umbrelor eterne

lumânarea care arde peste zi
arde și așteaptă 

ca pământul să se întoarcă pe-o rână
să pâlpâie în umbra soarelui
căci doar în umbră 

flacăra-i lumină

de când ai aprins-o 
lumânarea umblă după tine
ca un cățel întâlnit pe stradă 

căruia i-ai dat din covrigul tău

se ține după tine 

cu tot alaiul de morți nevăzuți
ce se poartă pe corabia dintre lumi
iar tu 

ești doar un felinar 

să le arăți unde este malul

dacă n-ar fi să fie depărtarea 

unde să nu ajungă lumina lumânării
pe apele eternității v-ați regăsi
la vremea umbrelor tale

soarele ți s-ar așeza pe umeri

flacăra ta ar deveni tot mai palidă

iar tu te vei fi topit și 

în loc de urme

flori de ceară ar rămâne

până când vor fi sorbite

de adâncul uitărilor