simbioză

copil fiind creșteam în mine un bătrân
mă învăța să gust tăcerea și răbdarea
un schimb 
eu tot mai mic el tot mai mare 
eu tot mai mare el tot mai mic
ne învârteam ținându-ne de mâini
eu trei pași înainte 
el mai șontâc

azi încă ne ținem de mână 
el stă pe loc 
eu tot mai șontâc 
dau ocol în jurul lui
să-i ascult povestea despre cum poartă în sine
copilul acela din care a crescut 
și-mi spune
că moartea nu este unică în spectrul ei imaterial
nu-i doar o dezintegrare 
și nu e doar o emoție
nu are dinți de fluture
moartea revine în moarte iar și iar 
atunci când uitarea
se leapădă de solzi până când
inima dezvelită dă sevă unei flori
sau unui lemn ce n-are să mai prindă muguri 
și fără de ram
sub formă de cruce