rugăminte

să-mi lăsați 
colțul de stradă veche, castanul bătrân și-o bancă din lemn 
și să mai treceți în marșul vostru către nicăieri cu zâmbetul pe fețe, așa cum o făceați mai ieri
printre voi să se strecoare silueta aceea ca o umbră de vis, 
iar eu să rămân hipnotizat privind în urma ei, 
pierdut în aroma parfumului său 
precum fluturele sorbit de o floare
ploaia măruntă să mi-o lăsați 
să mai prelingă șiroaie țesute pe frunzele mari, protectoare, precum o palmă de bunică grijulie care mângâie copilul dormind
firul de iarbă crudă să nu mi-l luați
să mai simt cum încolțește speranța, 
doar trupul de piatră sfărâmicioasă să mi-l schimbați; 
ce-i înăuntru al meu să rămână