vechituri

am obiceiul să mă atașez de lucruri

de mic copil am fost așa

purtam veșmânt din pânza prafului de stea 

din care m-am născut

și-am tot cârpit și-am adăugat la ea 

de câte ori 

pe cer 

o căzătoare se-aprindea

mai pun din când în când

pe podea

preșul pe care mi-l așternea 

bunicul

sub nucul bătrân 

acolo prindeam norii cu mâna

azi îi revăd privind la tavan

dar 

nu e totuna

am murit de atâtea ori... și tot mi-e dor

s-a lăsat acoperită de-o plapumă târzie, lumina, pe-afară

ori poate s-a ascuns şi ea, că nu-i 

în camera cea mică, un miez de foc atârnă cuminte de perete 

şi licăre pe îndelete ţinând de mână o umbră care prinde a se juca cam peste tot

doar după sobă mai este loc să mai scăpăm de-ale sale vrăji

de acee eu şi Gavril, motan bătrân, acolo ne înghesuim

el moare, şi eu mor, şi toţi murim 

chipul acela spart pe care îl vezi în oglindă

se cuvine să asculţi tot ceea ce spune, din fiecare crăpătură răzbate o rugă

gândurile i-au rămas așezate pe un scaun, acolo unde a stat trupul zdrobit

am stat pe partea cealaltă a sălii şi priveam cum se desprind, 

cum pleacă pe rând mai multe rămăşiţe

aproape că am vrut să iau ciobul rămas 

să fug după el să i-l dau, dar chiar atunci s-au stins luminile

vine o vreme când te simți la fel de neputincios precum o carte pe un raft într-o bibliotecă publică

ești șters de praf din când în când, dar niciodată răsfoit, măcar

parcă ai dori să ai și tu ce povesti așa cum îți închipui că fac cărțile acelea care-și poartă cu fală coperțile ponosite

să fii ca nou nu-i o virtute

de aceea îți plac copiii

ei nu stau pe loc și îți amintesc despre cum îți purtai pielea cârpită, în fiecare zi o altă julitură 

și, nu știu, zău, îmi doresc să îmi mai curețe rana o dată, bunica

să sufle peste ea, să-mi treacă durerea...

 

artefact

rămâne să te ridici, 

cum ai ridica un bănuț ruginit peste care toți au pășit, 

dar tu îl vezi numai bun de pus în buzunar 

să-l rostogolești mângâiat de buricele degetelor

nici nu mai știi dacă s-a devalorizat între timp 

sau ai uitat care îi este valoarea 

atunci când de la prima ploaie s-a așezat peste el mâlul 

sub care a dospit primul strat spre vechitură 

cel-care-mănâncă-din-tine 

nu are teamă de mucegai, de umbre, ori de muţenie 

cum se adună în urma treieratului pleava 

şi-n vânt se va pierde 

aşa din tine nimic nu va rămâne de-l vei lăsa să se sature 

dar mai ai timp să pui la adăpost primul fruct 

când va fi să fie din el te vei hrăni

oare, te vei mai hrăni vreodată? 

atâţia mor în jurul nostru, 

atâţia au fost luaţi de acasă în timp ce alţii doar dau un ocol 

să ne arate cât este lumea asta de frumoasă 

iar noi refuzăm să primim de la poştaş 

contra ramburs 

scrisorile care cuprind în ele adevăr, 

dar umplem cutia milei 

şi îi plătim pe cei care perindă lumea asta 

să ne arate doar minciuna 

iar celor care strigă de durere le întoarcem spatele 

şi oprim sonorul, 

aşa ne este mai uşor 

acum aflăm că nu-i deformare improvizată cubismul, 

ci ne arată cum suntem

așa suntem!

în ochiul blestemelor trase pe o roată 

despărțiți de noi înșine folosind ghilotine 

în mijlocul mulțimii satisfăcută 

de rânjetul care a rămas pe căpățâna care 

privește cerul într-un mod stupid 

căzută în țărână 

ori poate strigătul vrăjitoarelor 

ce plescăie peste tot locul 

atunci când pe rug se înfig în ele limbile de foc 

suntem altfel? 

de pe atunci ne tot învechim sufletul 

monedă de pus în vitrină 

n-avem să dăm la schimb 

 

fapte

Trecutul nu este o alegere. Nu-l pui în colț, sub pat, pe sub haine în dulap. Nu-i o treanță să îl arunci neglijent, nu e un șantajist care te are la mână. Nu se ține scai de tine ca o datorie neonorată, nu este o obligație. Este un drept pe care ți l-ai lăsat moștenire ca pe o amprentă genetică. Şi chiar dacă îl ascunzi de ochii lumii, prin căprui este și un pic de verde, un punct care poate fi o povară, de care vrei să te lepezi,

dar el nu te abandonează dincolo de râu, în locul unde scapi de orice,într-o groapăîn care ai lăsat să putrezească nisipul pe care îl găseşti, uneori,  dimineața prin așternut, la o distanță și ceva mai mult de un vis.

jurnal

când vine vremea să plângi, 
dar stai ca pomul fără frunze

și-ai mai desfrunzi 
cum simți că te topești,

dar gerul te pătrunde 

deghizat în noapte de vară

începi să scrii o scrisoare 

și te oprești la primul cuvânt 

după care rămâi în visare 

despre cât ne-a plăcut să fim împreună 

mai spun doar amintirile 

aceste iscoade 

care ne pândesc visele 

și în adânc izvoarele

***

au secat lacrimile, 

am rămas fără cuvinte

doar amintirile mai scot la iveală

lacrimi și cuvinte...

confort lavabil

am adunat pietrele moarte 

și locul l-am spoit cu sticlă 

să ni se pară totul mai larg 

am adăugat felinare 

să ne fie cerul mai aproape 

și-am ales să pășim printre ele  

am colorat chiar și frunzele uscate 

să credem că împrejur e viu

și că umblăm pe afară 

mirosul metalic s-a impregnat în noi

de la lichidele plumburii pe care le sorbim

plătim cu ora 

să ne debarasăm de neliniștea tranzistorilor 

care ne țiuie prin urechi 

am migrat uitând drumul întoarcerii

de aceea am ales compromisul șederii

fără să prindem rădăcini

departe ne sunt tălpile de pământ 

de atâta vreme încât 

acum

când se întâlnesc 

acesta mușcă din ele

ultimul rând de plopi

pe o parte a drumului încă mai sunt plopi. acolo s-a născut prima dată lumea. cântau mierle, dar și lăutari. acolo zăboveau rândunicile și noi plecam, la sfârșit de vară, odată cu ele. acolo puneam traista la umbră și apoi mușcam din pământ cu sapa, să îndepărtăm măurul, știrul și volbura, să rămână doar firul de porumb. căci, nu avea cerul ploaie pentru toate și nici noi atâtea rugăciuni cât să adunăm norii.

să nu lași tarlaua nelucrată! 

ce-o mai fi însemnând și asta? te întrebi în timp ce privești câmpul despre care știi că, pe la mijlocul lui iulie, va fi pe jumătate uscat. mesteci pe îndelete din pâinea peste care ai întins untura care-ți curge printre degete, te lingi și simți gustul de verdeață și trosnetul searbăd de pământ.

ați observat că aerul, apa și pământul nu au gust?

important este să o luăm în fiecare an de la început, acolo, pe câmpul acela, unde lumea nu are început, dar nici sfârșit.

cel puțin așa credeam atunci. acum au mai rămas plopi doar pe o parte a drumului. pe partea cealaltă tarlaua este nelucrată. acolo s-a terminat, prima dată, lumea...

muzica - decupaje

e prinsă în noi cu fire de mătase
din frunza crudă prinde viață fluturele ei 
să fie zbor peste livada ce-o porți cu duzi și 
cu cireșe legate în codițe se împodobește ispita cântecului
de seară pregătit să fie moale și blând ca o petală

într-un cocon în care se împletesc visele precum

curatele aripi păstrează în îmbrățișarea  lor

gustul florilor se simte în fiecare acord pe care

îl primim uneori ca pe un fir de polen ori strop de nectar

sădit adânc e darul pe care ni l-au oferit într-o

perlă pentru suflet zeii din Olimp

despre fericire, data viitoare

ce este fericirea pentru tine? 

o fi împletirea unor cuvinte bine aranjate, ori doar gândurile care te pătrund în timpul cât reușești să zbori, chiar și numai dacă zborul tău este o cădere.
poate că-i clipa aceea când te trezești dintr-un vis despre nefericire, în care priveai cum furnicile aleargă înșiruite, despre care ai să afli mai târziu că se aflau în dansul fericirii, dar tu, ascuns, le numărai doar pentru a nu pierde jocul supraviețuirii.
dar... asta este doar despre o zi. în toate celelalte cauți să ai câte o mască. dacă ai ști câte vor urma ți-ai face un depozit ori, poate și mai mult, le-ai fabrica, dar, chiar și mai bine, le-ai crea, iar chipul fericirii l-ai alege folosind conceptul asemănării.

ce este fericirea pentru tine? o fi atâtea încercări în care să deslușești că nu știi sau nu poți, până când alegi să nu lași nimic întâmplării și hotărăști că Dumnezeu este unul dintre noi, că rând pe rând ne lasă să-i jucăm rolul, în felul nostru; oricum n-am ști altfel, iar el, în timpul ăsta caută fericirea, să o aducă printre noi, să-i simțim gustul.

dar asta va fi în altă zi și de aceea îți spui că fericirea este altădată.

caii viselor

caii printre flori de câmp 
fluturii și-i prind în coame
ori prin râul repezit
se întrec cu peștii-n joc
unde sunt galop răsună 
până-n ceru-ntunecat 
și se-ntoarnă prin lumină
unul alb și-naripat 
dacă vrei să-i ai pe-ai tăi
ropotind grăbiți prin ploaie
prinde-n noapte carul mare
și te du' pe drum de stele
trei comete să le ții
hrană pentru herghelii
numa' să alegi cu grijă
dintre cei ce sunt făloși
să-i alergi pân-or spuma
și apoi să-i mâni în grajd
l-adăpost cu tot cu vise
la cântatul de cocoși

repere

trecătoare clipa coordonate nu are

nu știe de sud sau de nord 

unde-i miezul nedormirii 

bucuria revederii 

sau teama de apus 

are un astru din care 

mai rupe cîte un bob de nisip 

să-l adauge cărării 

și îl folosește ca reper 

până la ultimul pas 

atunci când pe locul strălucirii 

va fi un gol 

iar pe locul ei o așteptare eternă

 

stai lângă ulucile pline de riduri

din care au mușcat ploile și gerul 

pielea moale îți tremură 

peste așchia care alege să te pătrundă 

fără să îți ceară tributul durerii 

doar lasă adânc o iscălitură

reper pe harta uitării

Larisa

20.08.2024

Larisa are opt clase, două fete și nu mai mult de un metru jumate înălțime. 

- Bună ziua! ce mai faceți?

- Bunăăăă, Larisa! Mereu o întâmpin ca și când sosirea ei ar fi un mare moment. Ce să fac? Nu așa bine ca ăștia de sus, de la primărie.

O tachinez. Este femeie de serviciu la noi, la finanțe, dar lucrează și la baza de agrement a primăriei.

- Ăia îmi zic că sunt de la finanțe, aci îmi zic că sunt de la primărie.

- Și, ce mai e nou? întreb, știind că are mereu ceva de povestit.

- Am un coleg, unul care nu are prea multă școală. Nu știe să vorbească, să se exprime. Azi m-am întâlnit cu el și era foarte afectat, aproape plângea. Ce-ai pățit? l-am întrebat îngrijorată că o fi pățit ceva grav.

- A venit vicența și m-a certat. M-a făcut prost și tâmpit că n-am rupt iarba de lângă gard.

Când l-am auzit cu "vicența"... Că era de fapt...aia, cum îi spune...ziceți! aia de după primar...

- Viceprimărița,  zic.

- Da!Da! Că noi îi spunem vicea, dar el săracul, că nu știe să vorbească, a zis vicența. Eu nu mai puteam de râs. Și nici măcar nu era de vină. Că, știți, aici e bazinul, și arată cu mâinile locul,  mai încolo terenul de fotbal, între ele gardul. Pe partea dinspre teren crește iarba. Dar ei nu se duc să o taie de pe teren, pe lângă gard. Ne pune pe noi să băgăm mâinile prin gard să o smulgem. Ziceți și dumneavoastră! Și s-a dus colegu acasă și a vrut să-i dea nevastă-sa să mănânce și a zis că el nici nu mai mănâncă.

- Dar pe colegul tău cum îl cheamă.

- Crin. Dar cred că e țigan. Dar nu țigan așa ca noi. E d-ăia care au vorbit țigănește și nu știe să se exprime.

- Eu zic să-l înveți să-i spună la viceprimăriță contesa, că așa e mai ușor.

Râde. 

- Să-i zică aia că face mișto de ea! Dacă se supără pe el?

- Nu se supără, Lariso, că e titlu de noblețe. Asta le place ăstora.

***

aripi de libelule

pe pământul galben-pai sub un cer plesnit de-albastru 
jos la umbră de salcâm verde împănat cu flori 
te cuprinde-n  palma sa ca pe-un prunc de țâță
neînțărcat loc de izvor valea viselor 

 

lângă lac se prinde-n cor foșnet de răchite
ce-au pornit de dimineață dansul tremurat
salca mamă le veghează numai să n-apuce

poftă de-a zbura-n-tărâmul libelulelor

 

ce a fost și-ar fi să fie nu am ști dar căutăm

în eternitatea strâmtă și-ntr-un spațiu tot mai lat

unde noi doar ne prefacem zi de zi fum în alt fum

tot mai nevăzuți stropi mărunți și transparenți 

viață cu gust de piersică

mai venea unul și încă unul și camera aia devenea prea strâmtă pentru atâtea inimi zburătoare

îl luam pe sus cu tot cu chitară și urcam pe cămin să ne fie îngerii mai aproape 

i-a văzut cineva? 

sunt printre noi dar n-au haine d-aia nu se văd și ne sprijină tălpile

ne atârnam picioarele pe margine să nu care cumva să rămână vreun înaripat neocupat

cântă pe aia cu mai întoarce doamne roata 

îngerii se prindeau în cântec și ei

îi simțeam neglijenți atunci când golul de sub tălpi devenea mai rece

sărutam pielea iubirilor pe un acord întâmplător 

știam că iubirea nu este un semn de carte 

nici vreun verset despre risipire 

cine ar mai iubi dacă ar trebui să dea socoteală

cum te cheamă? 

sssst... îmi apăsa cu degetul pe buze

nu îți place cum sărut? dacă nu îți place mă dau la îngeri

recele îngheța de tot

pesemne toți îngerii erau în locul în care ea arătase că își cade zborul spre ei

doar cerul deasupra noastră și iubirile fără nume

gata, vă mai cânt una și plec

am închis gropițele din obrajii chipului angelic 

pesemne toți îngerii prinseseră aripi în carnea aia

eu mă mulțumeam să țin minte gustul piersicii

zemoasă și crudă

nici nu mai conta al cui nume era 

unica

parfumul
unui colț de pâine
și miezul cald e gustul ei
spuma laptelui 

moale mângâiere 
palma ce m-atinge

adiere lină

precum vântul de seară

peste lanul de soreancă
un albastru de cer 

în ochi i-a scăpat
și din inimă de codru 
pletele-i negre mă cuprind 

n-am mai văzut alta ca ea

e frumoasă ca un om!

spectator

(păstrez jumătățile de bilete 

pe care mi le-a înapoiat insul acela,

știi tu,

cel de la intrare,

ăla cu vestonul ros pe la coate)

pentru sărutul tău 

și-ale lui făgăduințe 

aș fi învățat  replicile toate 

și-aș fi revenit în sala de spectacol mereu

acolo, în lumea aceea în care 

nimeni nu era singur,

unde stăteau doi câte doi;

în lumea noastră, noi

cortina se lăsa, luminile se stingeau, 

mâna ta sorbea dorința, simțeam

pentru atât 

și tot merita să rup din mine, 

iar și iar, câte o bucată 

pe care să o îndes în buzunar

mai mult nu păstram

 

au mai rămas întregi două bilete, 

de la ultimul spectacol

te-am așteptat 

până când insul cu vestonul ros în coate 

a închis ușa și-a plecat

eu, unic spectator, participam

la o premieră fără spectacol, 

sub cortina nopții,

în rolul principal 

o inimă ruptă în două

pasul următor

iluzia, această umbră! 

se prinde de tine ca o lipitoare

se prelinge pe zid ca o șopârlă 

mimează limbile flăcărilor pe care

le simți cum trec prin tine 

clocesc și eclozează 

rămâne în urmă coaja sfărâmicioasă 

din care se va hrăni viermele îndoielii 

ieși din rând și pășești 

mai deoparte

să vezi focul și peretele care 

au rămas tot acolo 

pe jos e semn că a năpârlit

de ea n-ai scăpat

nu știam să te ascult

să plecăm de aici îmi spuneai
vom privi răsăritul cu o zi mai devreme

înainte să fie surpat castelul de nisip

din trupul meu 

pe care doar tu îl vezi așa cum este 

ți-l încredințez 

pentru atunci când nici eu
nu-l voi mai ține minte

tot copacul a fost o floare îmi spuneai

trecându-ți mâna prin păr

precum crengile prin noapte

când corola se lasă răpusă

sub buze de rouă

știai 

copac nu va mai crește din ea

doar miez de iubire

să încolțim aici îmi spuneai

dar nu știam să te ascult

îmi prindeam jumătate de inimă

de o jumătate de petală

crezând că sunt întreg 

și că 

dimineți or să mai vină

ritual pierdut

dacă trupul ar fi o prelungire din carne și oase, 

după chipul și asemănarea lui, 

l-am extirpa la durere 

și am plăti bani grei pentru implanturi, 

să ne satisfacem trecătoarele plăceri

 

dacă am avea suflet, 

ne-am unge pe frunte, la buric și pe umeri, 

cu apă sfințită, 

am face trei pași înapoi 

și am scuipa în țărână

 

am lua bucățile rămase din trup

le-am lipi cu țărână

și-am fi ca noi

picturală

îmi place să privesc cerul nopților de vară 

pe partea dinspre lună 

văd umărul peste care 

alunecă breteaua de mătase 

și mai la vale 

chiar deasupra salcâmului 

care se preface că doarme 

ascuns după un pumn de stele 

este un sân de argint 

sunt sigur că îl mai privesc și alții 

altfel 

n-ar ofta locul 

din când în când 

pe-o mângâiere de vânt cald

și depărtarea nu s-ar opri 

din hora-i nebună

pulsând în lumina

dăruită de ultima zvâcnire 

a unei stele

cealaltă suferință

cât de înșelătoare poate fi

suferința 

nu se ia ca o boală

nu o moștenești ca pe un blestem

nu o cauți 

stă ascunsă în cei de lângă tine 

în câte unul își face cuib

apoi clocește 

tăcută

cum stă pasărea nemișcată să o mângâie șarpele

cum desenează ochiul căprioarei goana iedului

în timp ce fiara îi soarbe durerea

cum  pentru a te ajuta să treci mai ușor prin suferință

acela se face scorbura viermelui 

care rupe în fâșii strigătul până la un icnet

până la o șoaptă

până la liniștea milei care plânge în tine

privește

lângă tine este cineva care 

soarbe cu înghițituri largi

urletul tău

întâlnire cu fata de la arte

ce strop de soare vedeai printre pietrele reci uimite și ele 

nu aș ști să spun 

doar draperia aceea de culoarea sângelui închegat 

prinsă într-un nod părea să fie ultimul semn 

din povestea în care s-au iubit un el și o ea 

în acel castel te priveam ca pe o floare 

care a încolțit întâmplător dintr-o margine de stâncă 

și respiram pe furiș 

aerul din preajmă de teamă ca nu cumva 

culorile pe care doar tu le vedeai 

să nu se mai prindă pe pânza ce aștepta 

iar și iar mângâierea pensulei 

alături de mine 

îmi părea că te priveau toți cei care au trecut pe acolo 

cu mult mai devreme ori mult mai târziu 

la cum tremurau agățați de o grindă 

chiar și liliecii iubeau firele de lumină 

pe care tu le împleteai fire de borangic 

între vopsele 

acum îmi pare rău că n-am știut să pictez și eu 

te-aș fi păstrat așa cum erai 

o cătălină

chip ales din a fost odată ca niciodată

încă mă întreb dacă nu cumva 

privindu-te atât de mult 

n-am pierdut momentul când ai plecat 

ori poate-ai dispărut când umbrele au zburat

să guste nectarul reginelor nopții

Străinul de la etajul șase

I

Toată noaptea a plouat. La început zgomotos. Unde locuiesc sunt mulți copaci. Atâtea specii de parcă ar fi o grădină botanică. La fel și noi, oamenii. Ne cunoaștem între noi cum se cunosc copacii între ei. Poate chiar mai puțin. Îmi place să cred că își trimit, uneori, câte o frunză prin vânt, unul altuia și că păsările le spun noutățile. Noi ne salutăm și doar atât.

Da, a plouat. La început a fost și o vijelie. Copacii păreau că s-au prins într-un dans ritualic. N-aș ști să vă spun când s-a liniștit nebunia. Când m-am trezit încă mai ploua. Ploua mărunt și copacii ațipiseră. Trecuse bine de miezul nopții când am prins, așa dintr-o dată, chef să ies afară. Mi-am pus un trening pe mine și-am coborât. Nici n-am încuiat ușa. Stau la etajul doi într-un bloc cu zece etaje. Pe vecini nu-i știu după nume. Doar  pe Mașa, o fetiță care cred că stă undeva pe la etajul șapte. Veneam într-o zi și ea era în fața scării, se juca cu mai multe jucării aranjate pe bancă. Când am trecut i-a scăpat din mână o batistuță, cred... Putea fi o păturică, sau cine mai știe ce. M-am aplecat și i-am dat-o. - Mumesc! mi-a spus. Am zâmbit și din reflex am întrebat: - cum te cheamă? Mașa. Avea un păr cârlionțat și ochii mari și negri. Aș fi putut lesne să cred că e o păpușă printre toate jucăriile acelea. Nici acum nu știu dacă e numele ei sau doar așa știa să-l pronunțe. Dar mie îmi place așa, Mașa.

Ies. Bălți mari s-au format pe alei și strălucesc în bătaia luminilor de pe stâlpi. Trag aer în piept și simt mirosul aromelor amestecate de la copacii zemoși. Nu mă străduiesc să recunosc vreuna. Doar mă mulțumesc să-mi imaginez că sunt în mijlocul unui cazan imens în care se prepară un ceai. Încerc să văd vreo stea. Știu că e puțin probabil ca pe acest cer plin cu nori să se vadă ceva, dar încerc. Îmi ridic privirea și caut printre ramuri. Nimic. Doar un întuneric stăpân peste toate. Dacă n-ar fi iluminatul public aș putea crede că  sunt într-o peșteră. Dar stai! O lumină se vede la o fereastră de la blocul meu. Număr etajele. Aha! Etajul șase. Oare cine stă acolo? mă întreb. Stropi de la ploaie îmi intră în ochi. Simt o usturime. Mă frec cu dosul palmei. Îmi trece. Mă uit. Blocul este o imensă siluetă neagră. Ochiul de lumină și l-a închis. A adormit ciclopul, îmi zic. Etajul șase doarme și el. 

A plouat toată noaptea aceea. Au trecut trei luni de atunci. Copacii par niște schițe desenate de o mână tremurândă. Fără frunze par niște arătări strâmbe. Cred că s-au supărat unii pe ceilalți, nu-și mai spun nimic. Tot mai bine de noi, oamenii, încă ne mai salutăm. Acum, când vă povestesc, sunt în fața calculatorului. Am câteva foi pe care am făcut o listă cu toate apartamentele din bloc. La fiecare încerc să adaug numele celor care locuiesc în ele. Vecinii. Așa am trecut în capul listei. Am început cu numele de la interfon. Dar la unele este trecut doar numărul apartamentului. Așa cum este și în cazul meu. La parter sunt două apartamente apoi, pe fiecare nivel, câte patru. Nici nu știu de ce fac asta. Poate să îmi justific curiozitatea. Din noaptea aceea am vrut să aflu cine stă la etajul șase, acolo unde era lumina aprinsă. Așa m-am trezit căutând să aflu cine îmi sunt vecinii.

II

 

o nouă respirație

salcia aceasta nu va mai fi 

când vei scrie despre ea 

așteptând melcul 

și furnicile care au rămas fără cărarea spre cer 

despre el să ne spui cum este să te naști și să trăiești într-o cochilie

despre ele

cum este să trăieși 

fără să știi cine este cel de lângă tine

dâra melcului nu va mai sângera argintiu 

furnicile vor fi învățat demult să sape pământul 

când se va transforma fiecare poem într-un cânt

pietrele ți-or spune de ce le place să țopăie când le arunci 

au prins gustul zborului și mângâie apa așa cum fac libelulele

 

ciupește și tu un pic din fiecare seară 

în cercuri-cercuri  să se piardă urma  peștelui care se zbate 

în tine să uiți că

pe acest mal nu mai poți să respiri 

 

locul acesta nu va mai fi

când vei ajunge la izvoare

pe fugă

hai să ne fotografiem 

i-am spus într-o dimineață când 
totul era doar pe fugă
timpul 

și el
era atât de ușor 

să te pierzi prin lume
la îndemână doar două culori

hai să ne fotografiem 

spun dimineața asta

privindu-mă în oglindă
să-l ținem pe loc
dar aude
trece prin mine 

stinge lumina
amestecă acuarela și fuge

unde ești!?

am rămas singur într-un negru lipicios

ca într-un vis 

în care poți orice 

știi că mai poți

dar bați pasul pe loc

suprimare

roșu curat cu buze subțiri 
șerpoaică în pofte de ducă
soarbe și soarbe cuvântul nescris
dar mâna poetului căzând 
semn lasă pe trupul inert 
o dâră
despre care toți spun
că este 

cea mai frumoasă poezie

dintre toate cele pe care

acesta le-a scris

sub frunte 

în cuib împietrit eclozează 

și mor

ultimele vise

cu ochii țintiți spre tavan

semnul zborului- decupaje

a fost prezis 
poți să-l strângi în pumni
nu țipă nimicul
te strânge să suferi 

în tăcere golul se scurge 

mai aproape de buza hăului 

te lași în plasa zborului

despre căderi nu ți-a spus 

nimeni nu ți-a dat drumul să fii

cântăreț în nume propriu duci 

zâmbetul larg furat dintr-o

soreancă și grâu porți în tine 

diminețile când priveați 

împreună răsăritul 

amiaza în umbra stejarului

s-a risipit visul care-a hrănit

graurii au scuturat petalele 

culegând miezul mai simți

doar o aspră orbire după

o ultimă

privire-n pământ de unde-ți

crește trupul și pe el 

carnea lemnoasă

toți copiii pământului

mă întreb,

într-o dimineață care a mai fost, 
din partea mea de rădăcină 
arborele n-a învățat nimic?
toate trebuie să fie adânc, 

tot mai adânc, 

înfipte în pământ?

dar aceste brațe noduroase, 

ce stau în soare și în vânt,

cu răni pătrunse, 

scoarțe uscate, spoite-n lut, 

ce-și prind unghiile în malul care stă să cadă, 

n-au loc și la-mpărțeală?

când floarea-i fruct și fructul dăruit, 

pentru ele nu mai sunt?

nu sunt toate rădăcinile

copiii pământului?

 

eu vreau gutui

și vinul cald cu scorțișoară,

într-o dimineață care are să mai vină 

pe partea ta de rădăcină 

nu-i loc de hibernare

pornită din alt ram, 

alt fruct, altfel, alta,

dar din aceeși sevă și tulpină,

tu crești și înflorești; tăcută

mă târăști spre tine

pun întrebările deoparte 

m-ascund sub pătura pietroasă

cu tine-n brațe

până mâine dimineață 

arborele adoarme

chiar deasupra noastră

fidel unei singure rugăciuni

de atâtea ori 

nu m-am lăsat înfrânt

și n-am prins sfinți în calendar 

rând pe rând să-i dezleg de păcate

oricum n-au

mi-am ales un singur dumnezeu

unul care să mi se arate în fața casei 

pe deal prin grădină în stropii de apă 

în fiecare răsărit și în somn

în trupul mamei copiilor mei 

în copiii mei 

mai ales în ei 

să fie atunci când eu nu-l chem

ori când îl mai uit

căci mai uit și eu

nu mai contează

o lună nouă zgârie tot mai adânc cerul 

pe dâra de lapte cade cu o stea mai mult 

un vis peste alt vis încă o dimineață 

nici nu mai contează o zi în plus 

guști din mărul copt 

nici nu mai contează floarea ce-a fost

cobori o treaptă  

mai aproape îți este glezna 

eu o reproduc cu piatră și lut 

vreau vreau vreau

nici nu mai contează

apa să curgă toată 

să mizăm all in  

cine pierde cine câștigă 

nu mai contează

la noapte rana cerului va fi vindecată

și luna nu va mai fi nici ea

nouă

trecere

mai pune în pahar 

un deget din noaptea aceasta fermentată 

prin care ne zboară bucăți de amar 

în timp ce dăm vina pe vremurile noi 

și eurile care ne umblă pe sub piele 

până când vom termina să numărăm câți au mai plecat

luând cu ei câte o stea căzătoare 

aproape că nu mai avem nicio dorință de împlinit

e pustiu orașul 

ori poate că noi ne-am pustiit 

când am ales să cernem jurămintele prin cuvinte 

din care curgeau contururi fără conținut

 

unde dansam 

s-a stins focul demult 

lângă piatra arsă a răsărit un cireș sălbatic 

anul ăsta a avut trei flori 

le-am numărat căderile 

rând pe rând

ne fac semne cu mâna copiii din căruțe 

alții încă mai dorm lângă căpițe 

privindu-i știm să ne șoptim despre mirarea de a fi 

atât de aproape de pământ 

acum 

când ne-a prins cerul în cârligele sale 

iar noi ne scuturăm jupuiți și bătuți de vânt 

ca niște țoale puse la uscat

ne întoarcem pe acoperișul de piatră 

peste toate să ne simțim mai stăpâni 

zburători pe avioane din hârtie 

aruncăm sticle care ne poartă mesajele 

în care nu spunem nimic 

doar sperăm 

ca vreuna să nu se spargă de vreo stâncă 

să rămână semn 

c-am fost și noi pe aici

nostalgii

să ne mai scriem scrisori nu se mai poartă 

îmi este dor
tu să-mi spui 

dragul meu azi îți scriu iar

eu să te privesc peste umăr 

adulmecând parfumul prins între rânduri

pe atunci
aveam tot norocul din lume păstrat în patru foi 

acum
a rămas timpul în urmă

am fugit prea repede 

ori poate că din călimară

cerneala s-a terminat 

înaintea noastră

ce iluzie

am ales un tren care s-a pierdut într-o oglindă

și-a luat cu el trupurile noastre

și felul în care ne țineam în brațe

dincolo 

eram goi

ne priveam chipurile înțepenite pe geam

 

acum 

trifoiul norocos este doar praf 

pe galbenul hârtiei 

și curge 

pe unde am subliniat de atâtea ori

adânc 

ca și când te-aș fi invitat să îmi explici

caligrafia fiecărui cuvânt 

eu pregătindu-ți o cafea

tu spunându-mi 

prostuțule aici îți  las semn 

știind că doar trag de timp

să ne aparținem

afecte

m-a bătut de atâtea ori mama

nu îmi pot imagina cum ar fi fost viața fără ea
eu te-am făcut, eu te omor
de aceea cred că moartea are chip frumos
tata mi-a dat o singură palmă
o țin minte de parcă a fost ieri
nu pot să-mi imaginez viața cu el alături
n-a fost să fie
 

ultimul drum

vântul se răstește dinspre eclipsă 

e vremea

spre zare s-alunece barca fără pânze

părăsită de către  vâslași

au plecat să caute 

comoara rămasă în adânc

până azi

nimeni n-a fost răsplătit 

clopote sună

caii de jertfă sunt înhămați

să-l tragă spre mal 

ancoră-i fie

crucea de piatră

luntrașule 

ultimul drum să-l faci pe căi ocolite

chiar dacă locul ar fi în livada din spatele casei

la fântână să își potolească setea 

atât zăbovești cât 

îi asculți poezia nescrisă și-apoi

pe lângă salcâmi de rămas bun

acolo unde și-a pitit sărutul 

și pe vale să-l duci 

să mai asculte cântecul frunzelor lepădate

plopii pe deal i-arată cărarea

pân-la răscrucea unde 

lacrimile-s împărțite 

copiii adună bănuții

să-l pomenească 

șiretlic - decupaje

eu văd cerul ca pe o peliculă albastră 
la marginea dintre lumi când respir 

în una îmi las trupul să atârne 

în cealaltă mă și văd cum stau 

cu capul în jos uneori 

doar de m-aș putea privi 

din afară ascult ce spun ceilalți 

înspre mine vorbele trec 

prin ciobul de gheață pătat 

cu nor pe partea dinspre inimă 

între două bătăi

gândurile au înțepenit 

printre coșmaruri lângă mine 

o frunză plutește și-așteaptă 

vârtej de adânc nu caută vreun alibi 

pe drumul din urmă nu a zburat 

o muzică mută în dansul căderii 

mă învață cum să-mi iau rămas bun 

așa cum și-a luat ea de la pădure 

jocul

pe balansoarul vieții, la un capăt eu, dincolo-i Moartea

între noi stă Dumnezeu

în glumă dau cu ea de pământ

și fug să mă zbengui cu dracii fără de vină

- ai grijă, nu pleca departe, imediat își revine!

pe sub frunze, pe sub ram

zboară-o rândunică

amândoi copii eram

morții n-aveam frică

lângă balansoar, Moartea mișcă, ochiul ei mă caută 

Dumnezeu adună frunzele de castani

aș mai sta deoparte, dar Ea are chef de joacă

e rândul meu să mă înalț

- să te ții bine, are o poftă nebună să te-arunce spre Soare!

cântec drag de apă lină

țin copiii lângă mine

le dau hrană și lumină

moartea n-are cum să vină

acesta-i saltul din colb până la nori și înapoi

genunchii poartă pe ei semnele juliturilor

unde s-apleacă Dumnezeu acolo-i țărâna

și un gust de ploaie mă îndeamnă să pun stop jocului

- umblă fără grabă, o vreme va fi ocupată!

ritual

mai ai timp 

treacă prin tine
cuțite albastre

firul de iarbă

te prinde în brațe

amorul din urmă

care-au plecat

adânc pregătesc

patul de frunze

scrii o scrisoare

citești încă una

dor de cuvânt

calea lactee

rochia-ți ruptă

giulgiu primești

muguri de ceară

picură-n noapte

stea căzătoare

***

mai ai timp 

cât să treacă prin tine
cuțite albastre 

când cerul te-apasă

firul de iarbă

să te prindă în brațe

amorul din urmă

în rădăcini să îl prinzi

cei care-au plecat

în adânc pregătesc

patul de frunze

lavandă și tei

scrii o scrisoare

citești încă una

ți-e dor de cuvânt

să-l mai rostești

calea lactee 

te-mbracă

peste rochia-ți ruptă

giulgiu se face

muguri de ceară

picură-n noapte

stea căzătoare

sapă mormânt

nealterat

gânduri înțepenite mă țin captiv 

în conturul propriilor neputințe 

să fiu fluture aș vrea

să primesc totul într-o singură zi

nu mai vreau să umblu în cârje

spre seară să mă strecor 

într-un colțișor 

sub un ghem de mătase

s-adorm 

nimeni să mă știe

încă o zi să mai fiu

să mă trezesc pește lângă o piatră 

în timp ce apele clipocesc povestea

mângâierilor 

alunecări moi pe pământ

îmi doresc

de pe mine să fie luată 

povara mersului pe jos

și mai vreau 

cuvintele înapoi

nealterate

pe care le spuneam gustând

stropul de iubire lângă sân

de nimeni ascultat

când toți îmi repetau cuvintele lor 

iar eu mă împotriveam

până m-au prins cu unul

Mama

atât aș păstra 

să vorbesc glasul stelelor

cum o fac de o vreme

ai mei