cuvântul invizibil

am aflat orașul invizibil 

clădirile sunt invizibile 

și oamenii sunt invizibili 

chiar și cărțile sunt invizibile

doar cuvintele nu

cărarea  o cunoști 

luând urma cuvântului 

casa unde e acasă

din cer cad și te udă

atunci știi că plouă

pe om îl afli tot după cuvinte 

un amestec cât într-o enciclopedie 

și fiecare pare îmbrăcat în cuvintele sale 

așa se pot deosebi oamenii triști 

cei care poartă iubirea în ei...

m-am plimbat o vreme pe acolo

neștiut de nimeni

din când în când se izbeau de mine

ochi buze mâini... celule mii

îți lipsește cuvântul

ești invizibil

îmi reproșau

zestre

voi săpa o fântână 
nu-mi este sete dar simt 
apa așteaptă să fie gustată 
izvorul este acolo 
nu-i obosit 
e ascuns 
de pe vremea copilăriei

voi sădi un nuc 
loc de odihnă în umbra sa
celui care nu se ascunde
călător însetat 
pe frunză poveste să scrie
pentru când se va întoarce

s-adoarmă sub glie

voi așeza o piatră 

și un semn de bun rămas 

cioplit 

cuvânt lângă alt cuvânt

pe care să le prindă în vers

de cântec

cel ce va urma

liniște

între om și Dumnezeu este liniște atunci când aceștia se îmbrățișează

Femeia

Femeia plăcută este aceea care cântărește orice gest cu măsura feminității.

arta morții

s-a apucat să scrie poezie 
vers după vers
tot mai stilat 
tot mai cu ritm

între strofe mai lua câte o suflare
și pe fiecare pagină
pe un strop de ceară 
sub o ștearsă pâlpâire
scria un motto:
poezia nu a ucis pe nimeni

e timp

semnat
moartea

reinterpretări

tot ce n-a fost a devenit lumină și este

unde nu-i uimirea, nu-i nici pasul următor al cunoașterii, nici gîndul

și-atât ne-a mai rămas - povestea! 

cine o va scrie?

mă gândeam,

cât de uimiți am fost atunci când am ales să fim,

cum am lăsat totul în urmă 

ca să aflăm că din nimic suntem făcuți 

și că lumina nu-i decât un reper 

pentru a scoate la iveală relativul din absolut

 

nevoiți, ne dăm timp mai mult 

atât cât să ne lipim pe trup eternitatea

 

dar iată că, mai mult decât timpul, ne interesează cunoașterea

căci, dacă nu vine eternitatea la tine, intri tu în ea, 

fără să mai ai nevoie de timp

 

cât timp ne-ar trebui să știm tot ce a aflat omenirea de când este

n-avem

nu noi

dar știm

nu noi

ceea ce am creat, 

creația!

este limitată la cunoașterea omului

(cantitatea de cunoaștere nu crește proporțional cu numărul indivizilor. ce ironie!)

până când aceasta va avea conștiința de sine

și va mușca din mărul cunoașterii

 

adevărul este adevăr până când este înlocuit de un altul

 

mare tristețe să afli că ești singur pe lume și că tot drumul a fost de fapt

doar o călătorie către tine 

atunci când materia va mușca din fructul cunoașterii omul va fi Dumnezeu căci, după chipul și asemănarea lui, cel născut din țărână, va avea cunoașterea eternității, eternitate pe care  și-o va însuși

 

vulnerabilitate

am căzut 

lovit de un fir de praf 

se ascundea timid într-o rază care 

se furișa rușinată pe fereastra

deschisă discret către grădină unde 

îmboboceau cireșii plini de pudoare 

ai crede că un ins ca mine 

nu poate fi doborât 

de ceva atât de delicat 

dar vă spun 
m-a izbit

flăcări

aleargă caii în chip de pământ
în flăcari prefac, astăzi, țărâna 
doar râul ce curge la vale, ne-nfrânt 
îi iartă de chinuri... 

râul și Luna

pe astrul cel rece petrec herghelii
nu mai aprind focuri în stele
noaptea în pletele tale, o știi,

se pierde

și eu printre ele

 

toropeală

carele trec

în urma lor praf și țărână

deasupra atârnă fiertură de nori 
doamne dă o ploaie 

se roagă lângă fântână 

bătrâna 

și-o cruce prinde de umeri în semn

ecoul din adânc:

ploaie ploaie ploaie... 

Dumnezeu nu se mai întoarce 

o fi rămas lângă izvor să se răcoare
nici nu mai dă

carele-s duse 

salcâmii ard sub scoarțe crăpate

ochiul roșu topeala își varsă 

peste pustia rămasă
tot satul doarme la adăpost 

sub pământ
de pe ciutură 

ultima picătură își cade zborul 
spre casă

ars eterna

caii cuprinși de flăcări se aruncau în ape

mânjii mureau pe mal, arzând

priveam hergheliile simțind

durere și neputință

să întorc timpul să pot îmi doream

și timpul se întorcea pe dos

veneau în galop nechezând

prieteni din veșnicie

- voi sunteți mânjii? am întrebat

- noi... veșnicia începe de mâine

- dar ce este veșnicia?

- veșnicia sunt toate zilele trăite 

fiecare clipă, fiecare gest, fiecare coșmar, fiecare sentiment

se repetă iar și iar...

în praful de stele nimic nu se tulbură pe sine

 

mă uitam la ei și dorul mă cuprindea precum flăcările, caii

mă simțeam doar un mânz și apele mă speriau 

caii se aruncau în ape și apele îi scăpau de flăcări

- mi-e dor de voi, am zis

- să nu-ți fie! împreună vom fi o veșnicie

 

intimitate

tunetul a fost atât de aproape 

pentru o clipă nu ți-am mai auzit bătăile inimii

turbată perdeaua se zbate

roi de fluturi dezbrăcați

se-aruncă peste noi 

lipit cu capul pe pieptul tău 

privesc stropii moi 

se preling și te gustă

pe urmele lor rătăcesc 

mi-aș dărui viața pentru eternitatea 

unui astfel de loc

 

n-am de gând să mă ridic

îmi imaginez că dormi 

doar ascult 

viața e în fiecare bătaie de inimă 

și știu

Dumnezeu stă deoparte tăcut 

hoinar

sunt cu un pas mai aproape de iad, 

dar mai am vreme
asta îmi place la lumea asta, 

se poate trage de timp
altfel, în alte lumi...
în lumea nebunilor, 

de exemplu, 
nu există iad sau rai
nici timp nu există
pentru ei s-a inventat noțiunea de univers paralel
evident, toți nebunii ajung în iad
altfel de unde vorba aceea: iadul pe pământ
dar eu sunt normal
merg pe linia mea, subțire, 

pe călcâie, uneori pe vârfuri 
prind într-un pahar alt univers

doar îl observ
și nu mă gândesc la moarte

dacă se rupe sfoara zmeului pierdut va fi

îl las să zboare în lumea lui

îmi fac altul 

dacă este senin

dacă nu-i, dansez în ploaie 

chiar dacă au mai făcut-o și alții

nebunește și paralel mă strecor

un pas în rai

altfel de unde vorba aceea: raiul pe pământ

 

ar mai fi loc

trenul trecea pe lângă stâlpi
cine să-i numere cine să-i vadă
păream înghesuiți și la număr doi
navetiștii 
aveau lumea lor

mare

dacă-ți zic că-mi lipsește și autobuzul pe care îl luam din piața romană cred că și furnicarul de pe acolo îmi lipsește
patul strâmt din care uneori evadam să iau o gură de aer afară mă sufocam repede nu-mi mai știam ritmul respirației cu al tău în minte și fără porii tăi mă uscam
îmi lipsește cap aurora cu noi toți opt într-o cameră și ringul din costinești unde am învățat să trădez marea căreia îi juram în fiecare seară că-i prind răsăritul 
îmi lipsește pofta de spațiu pe care o trăiam atunci când visam să am lumea nenumărată

trenul trece pe lângă stâlpi

am învățat să-i număr din doi în doi

înghesuite-s toate 

înăuntru nimic nu-mi lipsește

poate doar lumea noastră

mică

***

aveam autobuzul pe care îl luam din piața romană și furnicarul de pe acolo
patul strâmt din care uneori evadam să iau o gură de aer afară mă sufocam repede nu-mi mai știam ritmul respirației cu al tău în minte și fără porii tăi mă uscam
cap aurora cu noi toți opt într-o cameră și ringul din costinești unde am învățat să trădez marea căreia îi juram în fiecare seară că-i prind răsăritul 
poftă de spațiu aveam și visam să am lumea toată
 

închipuirea

are limitele sale

nu-i deloc oglindă
nu îți arătă mereu ceea ce vede-

tulbure norul

cauți ceva mai poetic 

și îi spui plumb

așa pare să cadă greul din el
dar și mai dificil este să exprimi ceea ce auzi

cum ar fi
refrenul prelungit al unei ploi de vară
care vibrează 

precum coarda gravă a unei chitare 
ciupită discret și neîncetat 

asculți cântecul întreg 
singur printre versurile care pătrund 
în golul din care lipsesc cuvintele

poate că nici nu s-au inventat

de aceea doar reproduci

îți scapă printre degete amănunte

bine ar fi să îți faci un stoc de vise

oricum nu putem visa toți la fel

chiar dacă dormim în aceeași noapte

 

"să mă nasc azi în secolul meu de ieri"

o premoniție

care a trecut neobservată

dar când sosește sorocul n-ai cum altfel

te naști așa cum îți închipui că ți-ai dorit

fulgi- firave urme

am ales cuibul ca semn de carte 

într-o poveste în care zăpezile s-au topit 
eu încă mai cred în finalul fericit 
nimeni nu mai aleargă 

și focul din vatră s-a stins
ramurile au pătruns pe fereastră 

doar vântul mai zboară 
între noi se așază ultimul rând doar cu a fost...
fără va urma

atârnă de pervaz un cântec 

rămas de la pasărea care ne purta

rând pe rând printre nori

tăcută este melodia noastră

și se prelinge peste podea 

într-o buză crăpată

se-ngroapă 

primești să mă joc în părul tău
calde aripi îți cresc 
îmi place să cred că fiecare om 

mai poate zbura

 

ritual- cultivat ești

te eliberezi de suflet 

să guști aromele toate 
apoi te căiești 

să te scapi de osânda păcatului 
și o iei de la capăt 
ari și semeni și primești 

să răsară 
ca să ai de unde să culegi 
căci tu ești omul actual
cu un picior urmat de un altul

unul crud 

de primăvară

altul copt

autumnal

cuvinte prea multe 
propoziții puține
bob lângă bob 
umpli sacul
la vremea măcinișului 

Leapșa morții- frânturi

Tecuci este un pârâu care își potolește setea din fântânile proprii. Asta vrea să însemne că de-a lungul albiei, sub maluri, sunt foarte multe izvoare. Reci și limpezi, căci debitul lor împing nămolul și acolo unde-i șiroiul de apă, firele de nisip se joacă țopăind ca stropii unei fântâni arteziene. Apoi se opresc mai spre margine făcând să pară locul precum o strachină din care sorbeam, aplecați, aproape pe burtă, apa rece. Din loc în loc se forma câte un gâldău. Acolo mergeam la scaldă. În vara aia locul de scaldă preferat era la Merișani, un sat dincolo de pod, la nici un km depărtare. Băiețandrii, la pielea goală, jucam leapșa în apele reci și tulburi. Mai sus de noi, jucau leapșa niște rațe. 

A venit un bărbat cu un câine care-l urma supus. Îl ținea legat cu o sfoară înnodată pe după gât. A intrat cu el în Tecuci, la câțiva pași mai jos de locul nostru de scaldă. Am crezut că venise să-l spele. Dar el venise să-l omoare. Îl băga cu capul în apă și îl ținea acolo o vreme. Apoi îl scotea la suprafață. Uimitor era că nici o clipă câinele nu s-a zbătut. Nu s-a opus deloc. L-a tot scufundat până când câinele a murit. Apoi l-a aruncat pe mal și s-a îndepărtat trăgând leșul după el. 

- Eu nu mă mai joc, am spus. Am ieșit pe mal, m-am așezat ținându-mi genunchii la piept să-mi treacă dârdâiala. Sub cămașa pe care o țineam pusă peste cap plângeam. Ca un copil.

s-au copt cireșele de mai în '86- frânturi

cum ar fi putut ei să ne oprească? 
ne arătau planșe cu un nor uriaș despre care tot spuneau că-i o ciupercă, dar eu îl priveam ca pe o meduză speriată, una care fusese captivă într-o burtă de fiară acvatică și-acum, eliberată, se desfăta înotând în larg.
să stați în case! 
hai că asta-i bună.
păi tocmai ce s-au copt cireșele, sus pe deal, lângă Petac.
și-am văzut eu păsările cum zboară,niciuna în adăpost.
ciuperca aia a voastră o fi otrăvitoare, dar meduza mea e cuminte.
și l-am luat pe Dumnezeu de mână și-am hoinărit dealurile că n-aveam timp de pierdut; în mai toate poveștile scria că timpul trece ca nebunul și copilăria-i minunea vieții.

primul sărut

să închid ochii? așa am văzut în filme 
tu ai închis ochii 
eu te privesc și am uitat ce voiam 
îmi pare că ar trebui să te las să dormi 
așa îmi pare
pleoapa îți tremură ușor 
mă visezi? 
deschizi ochii și zâmbești
zâmbetul! 
acum îmi amintesc...

ce s-a întâmplat

ori cum am făcut 

habar n-am
am închis ochii și visez

cartoon

dacă am putea să facem din viață 
desene animate
tu să mă desenezi cum îți dorești să fiu
eu să te primesc deloc altfel decât ești 
și între noi o floare pe care
tu să mi-o dăruiești 

eu o arunc spre stele
și totul se schimbă 
stelele în fluturi
floarea într-o pasăre
ciripitul ni-l putem imagina

da

așa ar fi

și încă ceva
trucul acela cu iepurașul scos din pălărie
să ni se pară mereu ceva magic

am alege în fiecare zi altă poveste

inspirată din cele trăite

când nu aveam nevoie de creion și hârtie

pentru ca stelele și fluturii 

să zboare

aerul copilăriei

știi cum este 

alergi un fluture 

deal după deal 

după alt deal

și rupi o floare

vale după vale

după altă vale

obosit

te-așezi și privești tăcut 

în depărtare...

apoi am sărit câteva străzi mai departe
unde se plimbau pe sub castani 

bătrâni neglijenți cărora
le cădeau mărunțișuri 

de prin buzunare 

adunam 
nu bănuții și nici amintirile care 

nu mai țineau pasul cu ei
ci respirațiile 
fibrelor din lemnele seculare
fiecare copac emana molecule de oxigen 
rătăcite prin sevă 

de zeci de ani

am să-mi fac și eu un obicei 

să mă plimb pe acolo

dacă tot am aflat

că pe acele străzi 

printre castani
aerul copilăriei este păstrat

nu-i loc de popas

acolo-s mormintele

în noapte

par trupuri întinse pe iarbă

călători obosiți care dorm

iar crucile

inși cu umeri lați

veghează

neatinși de somn

privesc către stele
tăcuți

pe piept 

numele-și poartă

răpusă de uitare 

una-i prăvălită-ntr-o parte
n-are vână să încolțească

nici lacrimă să izvorască
nu icnește

dar în ea vibrează 

jalea adunată 
la stele nu mai privește
și numele i se pierde 
în flacăra tremurândă 

a lumânării

colecționar

doza de realitate o gust atribuind roluri materialului
inima trebuie să pompeze
mă ridic din pat 
și ascult 
vrăbiuțele au spațiul lor 
în ele bat inimi fără roluri atribuite 

golul din mine se umple 

cu gelatina unor gânduri amestecate 

poate că mai visez 

oricum 

rolul întregului este să ia parte 

la consumul zilnic

n-am nicio îndoială 

eu sunt 

las de-o parte 

bucățile rămase în urmă și 

înainte să le uit 

le mai simt încă o dată 

mă așez la rând 

aștept 

pe cerere 

am trecut o inimă de vrăbiuță

astăzi donez inexplicabilul 

pentru un transplant de gânduri 

caut unele 

care să nu fie dependente 

de obscure roluri materiale

spre seară 

în mine un gol pulsează 

mi-au spus că e chestiune 

de obișnuință 

ceva despre niște fantome 

de aceea am primit un tichet 

pentru o zi liberă 

de la viață 

îl păstrez 

până fac rost de toate

între seducție și esență

de-aș fi orb câte aș putea ști 
mi-aș aminti 

jocul de-a baba oarba
atunci când
în jurul meu simțeam cum respiră viața
iar eu căutam să găsesc locul
din care se-auzeau bătăile unui adânc
pe care îl aflam 

cu o mângâiere
de-aș ști să văd ceea ce știu 
nu mi-ar fi de ajuns 
aș cumpăra toate ceasurile din lume
le-aș opri
să pot păstra prima aflare 

în gustul său
așa cum a fost
la început

seif

timpul

nu este altceva decât 

un depozitar imaginar al pierderilor 

 

florile cireșilor se scutură

pârga fructelor gustată-i

aruncă cheia, preia controlul 
în spațiul tău se află întregul 

așa cum este
nu cum a fost, a fost nu există 
nu cum va fi, a fost nu există 
 

sâmburele își astâmpără setea

în miezul său 

putregai sau lăstar

 

acum 

nu poate fi a fost 

ca să poată fi va fi
ai timp 

e prima și ultima zi

 

conduită

deschide poarta dintre lumi, copile
dacă vrei să intri, ori dacă vrei să ieși
tu poți

înveți să bați la ușă încă dinainte să pășești. stai în brațele cuiva și aștepți. îți amintești? dacă nu, poți să-ți imaginezi. este vorba despre un adevăr simbolic pe care îl purtăm toată viața în conștiința noastră: ai voie să intri doar dacă îți este permis. altfel, se consideră că dai buzna.

intrus. te poți considera așa sau, mai mult, năvălitor. ori, te pot privi ceilalți ca fiind unul. 

am ales să respect bula celorlalți. dar am adăugat și eu regula mea: să bați la ușă când pleci, să pară că ne-am învoit să faci asta. poți spune că folosesc, de asemenea, un adevăr simbolic. dar te-aș contrazice. nimănui nu-i place să fie părăsit oricât de mult i-ar plăcea singurătatea. 

timid. dar ei vor spune că ești naiv. 

pășești cu grijă dincolo de praguri, dar fără teamă. mulți îți pot răspunde "da, intră" dintr-un reflex. știi asta. dar, nu doar cel care rămâne în urmă poate fi singur, ci și cel care intră, de asemenea. de aceea am ales să bat la ușă și să aștept să o deschizi. oricui i se poate da o validare, dar toți ne dorim să fim întâmpinați. chiar mai mult, primiți.

eu sunt

eu sunt ceea ce sunt 
și vreau să fiu așa 
eu pot să fiu ce pot să fiu 
și cred că știu să fiu așa 
cum am fost lăsat să fiu 
nici mai devreme 
nici mai târziu
ciudat îmi este să mă știu 
cel mai bătrân din viața mea
și singurul care mă știe 
cel care poate să îmi fie 
prieten bun 
ori crud dușman
unic ca orișicare 
simplu

complicat

uman

memorie selectivă

un pic
atât am stat împreună 

până când trenul a călătorit o dată 

prin întreaga lume 

o singură gară 

o singură bancă 

aceiași călători 

ne făceau cu mâna 

o singură îmbrățișare 

a mea pentru tine 

pe singurul peron 

o singură floare 

scăpată pe jos 

le-ascultam povestea rămasă în urmă 

gândul tău primea gândul meu 

spre înserare 

doi fluturi se prindeau într-o spirală 

în jocul de-a fi alături de-o stea

dintr-o carte uitată 

vântul tot răsucea o filă 

de-ar fi putut lăsa cuvintele să zboare 

ne-am fi ales vreunul 

poate că ceasul asta indica când

cu limba-i tremurândă 

spre miezul nopții

întârzia

un pic 
mai mult dacă ar fi fost 

aproape că mi-aș putea aminti

murire

liniște de fum îmbracă ruga 
sărutând pământul care poartă 
la un căpătâi 
o piatră 
pe ea se încolăcește firul 
purtând în el tămâia 
ce va deschide 

la curtea sfinților 

intrarea 
unde atârnă ceasul care 
adaugă 

între dangăte 

o nouă eternitate 
până când 
locul devine atât de înghesuit 

încât 
nimicul de sine se desparte 
pe ritm sincronizat 
cu tremur de clopot
se arcuiește peste timp 
și-n clipa de murire 
alt trup primește

portret

cum stai tu așa în felul tău străin 
cu șalul acela de soare apus peste umeri 
îmi pare că s-a prins în tine povestea pietrei nemuritoare 
peste care a suflat în joacă vreun zeu un strop de viață 
iar eu le-am scăpat vederii 
să joc netrebnicul rol al celui dat mai deoparte 
simplu muritor care moare de mai multe ori
privindu-te o singură dată 

de-aș fi putut 

să fiu pânza nu om le-aș fi cerut

răbdare

mie îmi place să văd 
cum apusul acela roșu 

sărută gura fântânii 

cum buzele sale fierbinți 

primesc răcoarea buzelor de piatră 

atunci stau la margine de drum 

și-mi rabd setea 

până când 

se ascunde 

sub pătura nopții 

dragostea toată 

închipuiri clipocesc în adânc

știu 

a fost dimineață când pe-acolo ai trecut 

și-ai lăsat ciutura  lipită pe cer 

cât să își poată trăi cumpăna visul de pădure 

cu a sa rădăcină 

adormită pe un petec de țărână

pe înalt zboară visele

știu 

mi-ai lăsat un strop de apă 

cât să te gust 

dar o rază de soare l-a sorbit 

și s-a ascuns 

după un nor 

acum caut ploaia 

poate să-l prind cumva 

pe furiș

netulburată apa fântânii 

De ochi dulci

Lucioasele acelea nu contenesc să ne uimească. Mândre, chiar dacă au apus demult, se joacă în spațiul negru și-înghețat, precum visul. Ce risipă!

acuarelă

ești un fluture care 

își lasă zborul 
pe un carton unde 
culorile uscate
așteaptă stropii de ploaie
pe umărul tău 
eu îmi las sărutul 

să pășească
tiptil 
spre inima ta

a sufletului durere

al fulgerului miez este strigătul de jale
durerea

când se lovește de un astru 
cremene din care suferința primește
trup de lumină
și-apoi arde totul în cale

a fulgerului umbră-i cenușa
pe locu-n care furia 

se leapădă de sine
așteaptând adierea
să o risipească peste lume
câte un fir de praf 

pentru fiecare margine de orizont

al fulgerului cântec

în clipa de pe urmă 
tunetul

unghie nevăzută 

pătrunde dincolo de carne
să rămână însemnată 

povestea