Soarele încălzește și azi asfaltul prăfuit care, parcă ar vrea să convingă pe oricine că viața nu e mai mult decât o trecere subțire pe deasupra pământului.
Sal stă tolănit pe un petic de iarbă. De la un an la altul tot mai puțină iarbă. Cândva, parcul din fața gării era un verde viu, azi doar un loc sufocat de praf și tusea seacă a taxiurilor. Pentru el viața are o altă însemnătate, nu e nici grea, nici subțire precum asfaltul, nu e nici grăbită precum călătorii și nici lacomă precum toată gara aia ce parcă nu se mai satură să înghită oameni. Pentru el viața este simplă și o trăiește instinctiv, ca pe ceva dat. Sal răspunde vieții ca și când aceasta îl strigă pe nume, deloc diferit de o chemare. Un pic mai multă mâncare, câteva haine, un loc unde să nu simtă frigul...
Sal nu știa cum s-a trezit în această lume. O lume a foamei, a frigului, a somnului zbuciumat, a neîncrederii în oameni.La cei cinci ani ai săi, fruntea sa avea o înăsprire adâncă, ochii triști cu o privire ce poate țintui ore întregi un punct, dar care poate cuprinde întreaga lume într-o clipă. Amintirile lui sunt puține și reci. Își amintește de fața murdară și plină de riduri adânci a lui Baciu, de respirația grea din timpul nopții când acesta se sufoca uneori în timpul somnului trezindu-l și pe el. După ce-și revenea, Baciu se întorcea pe o parte și adormea iar, cu același ritm sufocat. Dar Sal nu mai dormea ci se ruga să treacă mai repede noaptea. Își amintea zilele din preajma sărbătorilor de iarnă, atunci când forfota din jurul gării se întețea. Oameni fără ochi la spate, îmbrăcați și fără griji, care umbleau burta gării, ori care se strecurau afară, precum niște fugari. Baciu, bătrân și protector, îi aducea în acele zile o căciulă veche sau niște bocanci uriași, găsiți prin tomberoanele din jurul gării.
Dar amintirile nu sunt bune. Știa asta de la Baciu. ” Pentru noi doar speranțele. Fără amintiri, că am trecut greu...”
A trecut deja mai mult de un an de când Baciu nu s-a mai întors. Sal nu s-a mirat și nici nu s-a speriat. Era obișnuit să accepte totul în liniște, fără să se plângă, fără să fugă. Știa că, singur sau nu, trebuie să-și potolească foamea, setea. Să se adăpostească de frig sau de arșiță. Cât era vreme bună, stătea în parcul de lângă gară și mai mult în jurul gării. Cănd vremea era crudă, ori frigul iernii insuportabil, atunci se adăpostea, alături de mulți ca el, în vechiul tunel al metroului. De când se știa, se zvonea că se va construi ceva acolo și vor trebui să caute alt adăpost, dar treceau zilele, anii și tunelul era tot acolo. Înăuntru era un aer îmbâcsit, greu de respirat, dar își făcuseră corturi și pe jos aveau haine vechi în loc de saltele. Nu simțeau frigul sau ploile. Nu cunoștea ca cineva dintre cei de acolo să aibă pe altcineva apropiat, din familie. Toți erau ai nimănui și răzbeau fiecare cum putea. Nu existau conflicte, dar nici sprijin. Doar din când în când, vreunul bolnav rău, era scos și dus în fața gării, predat polițiștilor de serviciu, care chemau salvarea. Când se însănătoșea (dacă se mai însănătoșea), revenea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu