tăcerile pot fi vindecate cu un pas înainte până la poarta lupului singuratic ștergând cărarea ce-a dus pân’ la el, cu un pas înapoi desenând cuvintele nerostite pe pânza oceanului ce s-a întristat, apăsat de atâtea insomnii din nopțile rupte-n fâșii 

o fi avut vremea lui și decorațiile i-or fi pătruns sub epidermă, cu tot cu cicatrici, dar azi stă pe un pietroi, în drum spre casă și-mi spune despre insulele de prin râuri că-s doar niște zgaibe îl ascult și ratez momentul ăla în care am schimbat locurile. tac. tace și pietroiul pe care m-am așezat.

îmi spun că despre oameni nu s-a spus nimic că dacă s-ar fi spus cărarările n-ar fi pline de frunze și nici nu s-ar fi inventat aplauzele poate ăsta este motivul pentru care s-au inventat punctul și virgula  să poată fi îndesați toți ce au de spus în toate momentele de tăcere