uneori, timpul, umblă ca o așchie prin gânduri/ are o poftă mișelească să-mi pocească zâmbetele, să le izbească până la năucire prefăcându-le-n lacrimi/ ai crede că toate șoaptele alea, “te du, te du, sunt lamentările unor clopote din lemn bătrân, surde și aritmate/ îndemn perfid către recunoașterea următoarei clipe ce-a fost cândva, ce n-are să mai vină/ ca și când sub praful ce s-a așezat prin albume pozele sunt doar niște răstălmăciri cu iz hepatic,/ și fețelele alea de prin ele își așteaptă rândul, fiecare la câte o porție de uitare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu