flux interior

mă îndoiam de plânsul neplâns 
și ploaia înțepenea 

așteptând, tot așteptând

să-i mai vină o dată rândul...

cădea peste noi

dogoarea în roșu de seară
- oricum vine dimineața, îmi spuneai

și pulberi de ceață 

vor urca 

spre altarul de nori

așchii de soare ducând
până ne vom lepăda de griji

să prindem curaj,

să zâmbim, îmi mai spuneai

desenam pe spatele-ți umed trecutul

printre coaste, pietre netede 

poartă-a inimii tăcute

nimeni rănit să mai intre 

în adânc...

pe margine custuri,

iar unde ardea focul 

umbre pierind în pereți

acum râde copilul, mai râde 

spre gura neagră a lumii

și hohote se ridică 

pe aripi de lilieci

ai crede că bătrânul ce stă neclintit 

privind cerul

ar fi altul...

aceeași tăcere acum și atunci

și toate-s într-unul